Îngrășămintele se scumpesc, semănăm grâul, cum fertilizăm?
Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la aplicarea îngrăşămintelor minerale şi organice, deşi consumul specific de elemente nutritive este relativ redus: 2,3 – 3,3 kg N, 1,1 – 1,8 kg P2O5, 1,9 – 3,7 K2O/100 kg boabe + paiele aferente (după GH. BÂLTEANU, 1991).
Consumurile corespunzătoare de elemente nutritive pentru diferite producţii (după R. LALOUX, A. FALISSE, J. POELAERT, 1980):
Consumul maxim de elemente nutritive al plantelor de grâu are loc într-o perioadă scurtă de timp, de la alungirea paiului şi până la coacere, interval în care sunt absorbite circa 80% din azot, peste 80% din fosfor şi peste 85% din potasiu; în acest interval, grâul trebuie să aibă la dispoziţie cantităţile necesare de elemente nutritive şi în forme uşor accesibile.
Excesul de azot determină dezvoltarea vegetativă prea puternică, înfrăţirea este exagerată, culturile fiind predispuse la cădere, au un consum mare de apă, se amplifică atacul de boli foliare şi ale paiului, creşte pericolul de şiştăvire prin întârzierea vegetaţiei.
La stabilirea dozelor de azot şi la fracţionarea acestora trebuie să se ţină cont de: cerinţele plantelor de grâu pe faze de vegetaţie, cantitatea de azot din sol accesibil plantelor de-a lungul vegetaţiei, mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime, cu apa din precipitaţii.
La fertilizarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade.
Prima este toamna (înainte de semănat şi la începutul vegetaţiei), când azotul administrat are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor în fazele de înrădăcinare-înfrăţire şi până la intrarea în iarnă. În condiţii normale, pe terenurile agricole bine exploatate, fertilizarea de toamnă cu azot ar trebui să nu fie necesară, deoarece cerinţele plantelor sunt satisfăcute de azotul eliberat prin descompunerea substanţelor organice din sol (rădăcini, resturi vegetale), de rezervele solului, de remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare ( după D. SOLTNER, 1990).
A doua perioadă importantă în nutriţia cu azot a grâului este la reluarea vegetaţiei în primăvară, urmărindu-se să se asigure plantelor de grâu necesarul de azot pentru reluarea vegetaţiei şi începutul alungirii paiului (fazele de înfrăţit şi formarea primului internod).
În anumite situaţii, a 3-a perioadă este în faza de alungire a paiului, când se recomandă administrarea unei fracţiuni reduse de azot, prin care se urmăreşte să se acopere cerinţele în azot până la înspicat-înflorit.
O aplicare târzie, în fazele de înspicat şi până la înflorit, urmăreşte creşterea conţinutului boabelor în azot şi proteină.
Aceasta este fracţionarea optimă a dozelor de îngrăşăminte cu azot.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la întocmirea căruia trebuie să se ţină seama de conţinutul solului în azot total şi în forme mobile, accesibile grâului de-a lungul vegetaţiei şi care depinde, la rândul lui, de: fertilitatea naturală a solului; planta premergătoare; sistemul de îngrăşare aplicat în anii anteriori; caracteristicile climatice ale anului anterior; mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime cu apa din precipitaţii; soiul cultivat, şi în primul rând rezistenţa sa la cădere şi boli; asigurarea cu apă (cantitatea anuală de precipitaţii, regimul precipitaţiilor, aportul freatic, posibilitatea aplicării udărilor); producţia scontată a se obţine şi consumul specific.
Pentru condiţiile din România, mărimea optimă a dozelor de azot este cuprinsă între 50 şi 160 kg/ha ( după CR. HERA, citat de GH. BÂLTEANU, 1989); pe terenurile agricole bine cultivate şi după premergătoare favorabile, în principiu, nu ar trebui administrate îngrăşăminte cu azot în toamnă; în orice caz acestea nu se vor aplica dacă premergătoarea este o leguminoasă. Dacă, totuşi, este necesar, atunci se va administra 1/3 din cantitatea totală (circa 30 – 40 kg N/ha) înainte de semănat, îndeosebi după premergătoarele cu recoltare târzie. Restul de 40 – 80 kg N/ha se administrează la desprimăvărare. În anumite situaţii (condiţii de irigare, zonă ceva mai umedă), se mai poate aplica o doză târzie, de 10 – 30 kg N/ha, primăvara, la alungirea paiului. Mărimea dozei din primăvară se stabileşte în funcţie de mersul vremii în iarnă şi la desprimăvărare (levigare, mineralizare) (după D. SOLTNER, 1990), de conţinutul în azot al solului în momentul desprimăvărării şi de starea de vegetaţie a culturii.
