„Hambare pline, conturi goale” este un editorial scris de prietena mea, Nicoleta Dragomir. Nu neg problema, dar abordarea mi se pare prea simplă și mută aproape toată responsabilitatea de la managementul fermei și structura producției la „piață”.
1. „Hambare pline, conturi goale” confundă producția cu profitabilitatea.
Un hambar plin este doar dovada că există marfă. Profitul unei ferme nu se stabilește prin tonă/hectar × preț, ci prin venituri – toate costurile = profit.
Iar aici trebuie să vedem ce se întâmplă înainte ca grâul să ajungă în hambar: cât a costat terenul, arenda, sămânța, îngrășămintele, tratamentele, motorina, lucrările, amortizările, dobânda, depozitarea/condiționarea, transportul, pierderile.
Dacă un fermier produce 8 tone/ha, dar cheltuie cât pentru 10 tone/ha, problema nu este doar prețul grâului.
2. Piața nu este obligată să plătească fermierului costul lui de producție.
Dacă fermierul produce cu o mie de lei tona, nu înseamnă că piața trebuie să ofere 1.200 lei. Piața nu funcționează după costul producătorului. Funcționează după cerere, ofertă, concurență, logistică, calitate, momentul vânzării.
Dacă România, Rusia, Ucraina, Franța, SUA și Argentina produc simultan cantități mari de cereale, fermierul român concurează cu piața mondială, nu cu costurile lui proprii.
3. Problema României este și că vindem prea multă materie primă.
Aici sunt de acord cu articolul, dar întrebarea corectă este ce facem cu grâul după recoltare?
Dacă îl transformăm în făină, paste, produse de panificație, ingrediente, produse congelate; produse alimentare premium începem să vindem valoare adăugată.
Prin urmare, problema nu este numai că „agricultura nu creează valoare”. Problema este că o parte prea mare din valoare se creează după ce acest produs pleacă din fermă.
4. Fermierul nu trebuie confundat cu agricultura românească.
Aș separa.
Agricultura României poate avea producții mari, exporturi mari, suprafețe mari, productivitate în creștere.
Ferma individuală poate avea datorii, costuri mari, flux de numerar negativ, arendă mare, probleme de management.
Nu putem spune „Agricultura românească nu este profitabilă.”
Trebuie să spunem „Unele modele de fermă nu mai sunt profitabile în actualul sistem de prețuri și costuri.”
5. Există și ferme care fac bani.
Aici titlul „conturi goale” devine periculos. Pentru că lasă impresia că toți fermierii produc și pierd bani.
Nu este adevărat.
Există fermieri care cumpără inputurile inteligent, controlează costul/ha, folosesc agricultura de precizie, depozitează, vând într-un moment favorabil, contractează, procesează, au irigații, au diversificat producția.
Diferența dintre ferme nu este întotdeauna prețul grâului. Uneori este managementul.
6. Un fermier nu poate controla prețul, dar poate controla multe dintre costuri.
Fermierul nu poate controla prețul mondial al grâului, războiul din Ucraina, producția Rusiei, producția SUA, cursul valutar, vremea.
Dar poate influența costul/ha, producția/ha, fertilizarea, structura culturilor, momentul vânzării, depozitarea, nivelul de îndatorare, amortizarea utilajelor, rotația culturilor, irigațiile, agricultura de precizie.
De aceea, întrebarea corectă nu este „De ce piața nu dă mai mulți bani?”, ci „Cum construim o fermă care rămâne profitabilă la prețul pe care piața îl poate oferi?”
7. Și aici apare problema cea mai mare: agricultura românească a devenit prea dependentă de cereale.
Dacă ai grâu + porumb + floarea-soarelui + rapiță și acestea asigură aproape toată cifra de afaceri, ai o expunere foarte mare la piața mondială.
Dacă prețurile scad simultan, întreaga fermă suferă. Valoarea adăugată poate fi mai importantă decât producția brută.
8. Titlul „Hambare pline, conturi goale” ar trebui înlocuit cu o întrebare mai incomodă.
„De ce avem producție bună, dar unele ferme rămân neprofitabile?”
Pentru că astfel suntem obligați să analizăm prețul, productivitatea, management, structura fermei, costurile.
Nu doar prețul.
9. Articolul are dreptate că o producție bună nu garantează profitul.
Dar greșește dacă lasă impresia că explicația principală este „România produce, dar piața nu ne lasă să câștigăm.”
Explicația este mult mai complexă. România produce multă materie primă, dar o parte importantă a fermelor este construită pentru volum, nu pentru valoare și profitabilitate.
Poate avem producții mari, dar modelele economice trebuie regândite!
Pentru că un fermier care produce 8 tone de grâu și pierde bani nu are neapărat o problemă cu grâul.
Poate avea o problemă cu modelul de business.
Fermierul nu este doar o victimă a prețului.
Cosmin Daniel Ion
