Clasificarea şi caracterul bolilor plantelor
După natura cauzei care le produc, bolile plantelor se împart în două mari categorii:
1. boli de natură neinfecţioasă (neparazitare sau fiziologice);
2. boli de natură infecţioasă.
Bolile neinfecţioase se datorează acţiunii nefavorabile a factorilor de mediu. În această categorie de boli intră vătămările cauzate de frig (geruri), de exces de căldură (opăriri, arsuri), de exces şi lipsă de umiditate, de lipsă sau exces de lumină (etiolarea), ca şi cele cauzate de carenţa sau pletora diferitelor elemente din sol. Tot în această categorie se încadrează bolile datorate compoziţiei anormale a atmosferei (excesul sau lipsa de anhidră carbonică, carenţa în oxigen, excesul de substanţe toxice ca: sulf, clor, arsenic, prafuri inerte etc., provocate de noxele industriale.
Bolile infecţioase sunt provocate de diferiţi agenţi patogeni. După natura agentului patogen, bolile parazitare se împart în:
1. viroze – boli produse de virusuri;
2. bacterioze – boli cauzate de bacterii;
3. micoze – boli provocate de ciuperci;
4. antofitoze – boli produse de antofite (plante cu flori).
Bolile plantelor au mai fost grupate şi după alte criterii şi anume: după modul de evoluţie şi durata bolii, după viteza de propagare a agentului patogen şi extinderea bolii, după planta-gazdă, după răspândirea agentului patogen în plantă, după organul atacat, după vârsta plantei, după simptomele produse etc.
După modul cum evoluează boala şi durata procesului patologic, se distinge două categorii de boli: boli acute şi boli cronice.
În cazul bolilor acute, procesul patologic se desfăşoară rapid, ducând în scurtă vreme la distrugerea organului sau a plantei atacate (cum este, de exemplu, putregaiul cenuşiu al boabelor de struguri – produs de ciuperca Plasmopara viticola sau putrezirea plăntuţelor din răsadniţe cauzate de ciuperca Pythium debaryanum).
Bolile cronice, spre deosebire de cele acute, au o evoluţie lentă, de lungă durată (putând să dureze chiar mai mulţi ani), în care timp, planta se debilitează treptat. O astfel de boală este cancerul bacterian al pomilor produs de bacteria Agrobacterium radiobacter pv.tumefaciens sau putregaiul alb al rădăcinilor viţei de vie provocat de ciuperca Rosellinia necatrix etc.
Unele boli, cum sunt esca la viţa de vie, produsă de ciuperca Stereum hirsutum, sau pieirea ulmilor, cauzată de ciuperca Ceratocystis ulmi, se pot manifesta fie sub formă cronică, fie sub formă acută, în care caz, plantele se vestejesc şi se usucă foarte repede.
În cazul în care se are în vedere aria de răspândire a bolii, se disting boli epifitice, care se răspândesc cu repeziciune de la o plantă la alta, cuprinzând suprafeţe mari, producând epifitii (epidemii), de exemplu, invaziile de mană la viţa-de-vie, la cartof, de rugină la cereale etc. şi boli endemice, a căror răspândire este limitată la o suprafaţă restrânsă. Apariţia bolilor endemice este strâns legată şi de anumite condiţii locale, care sunt realizate numai în anumite zone, unde boala are un caracter permanent (râia neagră a cartofului).
În cazul în care se are în vedere răspândirea bolii în plantă, se disting două categorii de bolli: – boli generalizate, care afectează planta în întregime, cum sunt cele provovate de condiţiile nefavorabile de sol şi climă (îngheţuri, cloroze neinfecţioase etc.), bolile produse de virusuri şi bolile vasculare cauzate de unele bacterii şi ciuperci parazite ce produc tracheobacterioze (Pseudomonas solanacearum) sau tracheomicoze (Fusarium, Verticillium); – boli care au o răspândire locală, agentul patogen dezvoltându-se în ţesuturile din jurul locului de infecţie (mana viţei de vie, produsă de ciuperca Plasmopara viticola, pătarea roşie a frunzelor de căpşun, cauzată de ciuperca Mycosphaerella fragarie, etc).
În privinţa localizării bolii există de asemenea unele deosebiri, în sensul că, în timp ce anumite boli atacă un singur organ (hernia rădăcinilor de varză produsă de ciuperca Plasmodiophora brassicae) sau numai o parte din organ (pătarea roşie a frunzelor de prun, cauzată de ciuperca Polystigma rubrum), altele se manifestă pe două sau pe mai multe organe (pătarea cafenie a frunzelor şi a fructelor şi rapănul ramurilor de păr, produs de Venturia pirina, sau antracnoza mazărei, cauzată de Mycosphaerella pinodes).
Un alt criteriu de clasificare a bolilor îl constituie vârsta plantelor (faza de vegetaţie) în momentul când sunt atacate. Dacă un număr mare de boli pot apărea în toate fazele de creştere a plăntuţelor (putregaiul uscat al verzei, produs de ciuperca Phoma lingam, septorioza tomatelor, cauzată de Septoria lycopersici etc), unele însă nu apar decât numai în anumite faze de vegetaţie. Astfel de boli care se manifestă, fie numai pe plante foarte tinere, în faza de răsad (putrezirea răsadurilor cauzată de ciuperca Pythium debaryanum, etc.), numite boli ale răsadurilor, ale plăntuţelor sau ale puieţilor, fie numai pe plante dezvoltate (iasca pomilor produsă de diverse specii de Polyporaceae etc.), care poartă numele de boli ale plantelor mature.
O altă clasificare a bolilor plantelor se poate face pe baza simptomelor sau a manifestărilor patologice. În acest caz, se ţine seama de modificările aspectului general al plantelor: nanism, gigantism, deformarea diverselor organe (băşicări ale frunzelor), neregularităţi ale ciclului vegetativ şi reproductiv, ofiliri, defolieri, uscări, etc.; apariţia de alterări citologice şi histologice de ordin progresiv (creşterea antocianilor, acumularea substanţelor de rezervă, hipertrofii) sau de ordin regresiv (denaturări antocianice şi clorofiliene, hipoplazii, necroze etc.), precum şi apariţia elementelor străine (cum sunt fructificaţiile ciupercilor sub formă de carpofori, cruste, încâlciri de miceliu etc.).
Apariţia şi dezvoltarea bolilor la plante este determinată de coexistenţa a trei factori sau condiţii: 1. plantă-gazdă 2. agent patogen 3. mediu extern Răspândirea şi transmiterea agenţilor patogeni se realizează pe mai multe căi care pot fi: directe şi indirecte.
Răspândirea directă este transmiterea agentului patogen de la o generaţie a plantei gazdă la generaţia următoare (de la un ciclu de vegetaţie la cel următor), care se realizează nemijlocit, adică fără a fi necesară intervenţia unor factori intermediari. În transmiterea directă se încadrează toate formele de transmitere cuprinse în sfera termenului de răspândire autonomă. Se pot distinge trei feluri de transmiteri: transmitere germinativă (prin sămânţă), vegetativă şi independentă. Fiecare din primele două sunt la rândul lor, de două feluri: intramatricală (endofită, endogenă) şi extramatricală (epigenă, epifită, exogenă) sau aderentă, după cum agentul patogen se găseşte în interiorul organului utilizat la înmulţire sau pe suprafaţa acestuia.
Transmiterea germinativă (prin sămânţă)
În transmiterea germinativă endofită se disting două forme: endogenă, când agentul patogen trece din planta-mamă bolnavă în embrionul plantei viitoare şi îl infectează, şi exogenă, când agentul patogen ajunge din afară pe planta-mamă şi infectează embrionul din care se dezvoltă viitoarea plantă-fiică.
Prima formă de transmitere se întâlneşte mai mult sau mai puţin frecvent, în patogeneza unor bacterioze, micoze şi mai ales viroze. Virozele fiind boli cu infecţie generalizată, virusul se răspândeşte în toată planta, ajungând, prin funicul, în seminţe, infectând şi embrionul.
A doua formă de transmitere germinativă endofită se întâlneşte la ciupercile Ustilago nuda şi Ustilago tritici, care produc tăciunele zburător al orzului, respectiv al grâului. Clamidosporii acestor ciuperci puşi în libertate la înspicat sunt luaţi şi transportaţi de vânt pe spice; în timpul înfloritului, ei ajung în interiorul florii, unde germinează şi hifele ciupercii pătrund în ovar. Pe măsură ce embrionul se dezvoltă, el este invadat de miceliu, care la maturitatea bobului trece în stadiul de repaus vegetativ. Din boabele infectate vor ieşi după semănat plante ale căror spice vor fi atacate de tăciune. Sunt şi cazuri când ambele forme de transmitere endofită se întâlnesc la acelaşi agent patogen. De exemplu, la virusul mozaicului fasolei care se transmite, fie trecând de la planta bolnavă în seminţe, fie prin polenul infectat care provine de la plante bolnave şi ajunge pe stigmatul florilor de fasole. Infecţia seminţei de fasole cu bacteria Xanthomonas phaseoli se face de asemenea pe ambele căi, mai frecvent prin infecţii directe din afară şi mai rar, prin infecţia transmisă sistemic de planta-mamă.
În cazul transmiterii germinative aderente, germenii bolilor aderă la exteriorul seminţelor, al fructelor sau a altor părţi de plantă care servesc pentru înmulţire. Transmiterea germinativă aderentă este mai frecventă la ciuperci şi bacterii şi foarte rară la virusuri.
În această categorie se încadrează speciile de Tilleţia spp., care produc mălura grâului, şi speciile de Ustilago, care produc tăciunele acoperit al unor cereale (Ustilago hordei, Ustilago nigra, Ustilago levis etc.).
La aceste ciuperci, infecţia plantelor este germinală, ea fiind produsă în perioada de germinare în sol a seminţelor contaminate cu spori. În această grupă se încadrează şi cazurile în care agentul patogen pătrunde şi se localizează sub palee, cum este cazul clamidosporilor de Ustilago avenae, care produce tăciunele zburător al ovăzului, la care de fapt infecţia este tot germinală. Un caz analog îl constituie, în mare parte, şi transmiterea ciupercii Helminthosporium graminearum, Rhizoctonia solani, prin scleroţii care aderă la suprafaţa tuberculilor, precum şi Synchytrium endobioticum, care se transmite prin akinetosporangii care aderă în acelaşi mod.
Transmiterea vegetativă este forma de transmitere directă cea mai răspândită şi se întâlneşte la un număr foarte mare de bacterii şi ciuperci şi mai ales la virusuri. Transmiterea vegetativă este caracteristică bolilor care atacă organele sau părţile de plante ce se folosesc la înmulţirea pe cale vegetativă (bulbi, tuberculi, rădăcini, butaşi, altoi, rizomi, drajoni etc.).
În cazul transmiterii vegetative endofite, materialul plantat în vederea obţinerii unei noi culturi poate prezenta infecţii locale sau generalizate. Posibilităţi mai mari pentru răspândirea pe această cale prezintă organismele parazite care produc boli cu infecţie sistemică (traheobacteriozele şi traheomicozele) şi virusurile, adică acei agenţi patogeni care invadează toată planta şi infectează sistemic organele ce se folosesc la plantat.
Transmiterea independentă constă în deplasarea pe care agenţii patogeni pot să o facă singuri, prin mijloace proprii de locomoţie, pe aceeaşi plantă, de la un loc la altul, sau de la o plantă la alta, fără participarea unor forţe din afară-vehicul sau vector.
În general, acest mod de răspândire lispseşte la virusuri, iar la celelalte grupe de agenţi patogeni se întâlneşte la un număr relativ foarte restrâns de ciuperci şi antofite parazite, fiind mai caracteristic pentru bacteriile mobile.
La ciuperci, răspândirea independentă este caracteristică formelor inferioare, mai puţin evoluate, care prezintă planospori, iar la bacterii, este caracteristică numai formelor ciliate. Cu ajutorul cililor, aceste organisme se pot deplasa în apă, putând parcurge distanţe de ordinul micronilor sau milimetrilor.
În afară de forma tipică a deplasării active cu ajutorul cililor, la ciupercile mai evoluate, răspândirea independentă se realizează şi prin creşterea activă a filamentelor miceliene şi a rizomorfelor care pot parcurge de la focar distanţe ceva mai mari, de ordinul câtorva decimetri şi până la câţiva metri, foarte rar mai mult. Ca exemplu, putem cita ciuperca Armillaria mellea, ale cărei rizomorfe, pornind de la planta atacată, cresc în sol în toate direcţiile, boala răspândindu-se astfel de la un pom la altul.
În această categorie intră şi ciupercile Sclerotium rolfsii, Rhizoctonia solani şi Phymatotrichum omnivorum; un mod de răspândire asemănător se întâlneşte şi la unele antofite parazite (cuscuta).
O variantă mai puţin tipică a răspândirii autonome prin sol este şi transmiterea bolii de la o plantă la alta, numai prin contactul rădăcinilor, fapt dovedit la virusul mozaicului X al cartofului, la Phytophthora cactorum, Rhizoctonia solani, Armillaria mellea.
Pericolul acestor agenţi patogeni constă în posibilitatea acumulării în sol, în cazul unui asolament unilateral, devenind astfel, pe de o parte, o sursă de infecţie, iar pe de altă parte, de răspândire a lor deodată cu pământul deplasat de apa de ploaie, sau aderând de diferite vehicule sau vectori (unelte şi maşinile folosite la lucrările solului şi întreţinerea culturilor, produsele recoltate etc.).
Răspândirea indirectă
Răspândirea indirectă a agenţilor patogeni se realizează cu ajutorul vântului, al apei, al animalelor şi al omului.
Răspândirea agenţilor patogeni cu ajutorul curenţilor de aer, în special vântul participă efectiv la răspândirea multor ciuperci fitopatogene, dintre care unele de mare importanţă economică (cele care produc ruginile şi tăciunii cerealelor, făinările gramineelor, viţei-de-vie, manele la viţa-de-vie, la floarea-soarelui, tutun etc.).
Vântul mai poate contribui la răspândirea ciupercilor fitopatogene şi prin vehicularea fragmentelor de miceliu şi a porţiunilor de ţesut atacat din dreptul petelor, care se desprind şi cad, ca şi a formaţiilor scleroţiale, mici şi uşoare, ale unor ciuperci. Acest mod de răspândire are însă o pondere foarte redusă în răspândirea bolilor în raport cu acela al răspândirii prin spori.
Producerea în cantităţi mari a materialului infecţios (a inoculului).
Una dintre însuşirile agenţilor patogeni, îndeosebi a ciupercilor, care caracterizează adaptarea lor la răspândirea anemochoră, este capacitatea de a produce un număr foarte mare de germeni sau unităţi de propagare, numite şi propagule. Răspândirea anemochoră este caracterizată, într-o măsură mult mai mare decât celelalte moduri de diseminare, printro risipă de spori, cea mai mare parte din potenţialul infecţios transportat pe calea aerului fiind pierdută ca urmare a faptului că nu are posibilitatea să cadă pe plantele gazdă şi să le infecteze. Se produc de asemenea pierderi mari prin aceea că sporii sunt răspândiţi într-un moment nepotrivit, ajungând în regiunile respective prea devreme (înainte de semănatul plantei-gazdă sau când culturile sunt încă acoperite de zăpadă) sau prea târziu (după recoltarea plantei). Sunt cazuri, când plantele sunt expuse infecţiei numai un timp foarte scurt (ex. plantele de grâu şi orz în cazul infecţiei Ustilago tritici, respectiv Ustilago nuda).
Curenţii de aer implicaţi în transportul aerian al materialului de infecţie
Mişcările aerului sunt forţele fizice care intervin la ridicarea şi transportul aerian al propagulelor şi la căderea şi depunerea lor pe plantele-gazdă.
Din punctul de vedere al direcţiei în care acţionează, mişcările aerului sunt de două feluri: orizontale şi verticale.
În primul caz, schimbul maselor de aer se face pe orizontală, în al doilea are loc un schimb vertical al acestora. În acest din urmă caz, mişcarea aerului se produce în cele două sensuri: ascendent şi descendent.
Răspândirea agenţilor patogeni cu ajutorul apei
Răspândirea prin apă, numită şi hidrochoră sau hidrofilă, cuprinde toate acele cazuri în care apa serveşte ca vehicul de transportare a agenţilor patogeni la distanţe mai mari sau mai mici. În diseminarea propagulelor agenţilor patogeni se ia în considerare apa ce provine din ploi, atât aceea care se scurge de pe frunzele superioare pe cele inferioare ale plantelor, cât şi aceea care se scurge la suprafaţa terenurilor înclinate sau formează mici băltoace în microdepresiunile solului sau se infiltrează până la organele subterane ale plantelor, apa din lacuri sau apa curgătoare din pârâiaşe, râuri şi fluvii care se foloseşte la irigarea terenurilor cultivate sau care se revarsă peste terenurile joase, provocând inundaţii temporare.
Transmiterea agenţilor patogeni prin animale
Răspândirea prin animale, numită şi zoocoră, zoofilă sau răspândirea prin vectori, reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace indirecte de propagare a bolilor pentru unii agenţi patogeni, cum sunt virusurile, unele bacterii şi unele ciuperci fitopatogene.
Patogeneza bolilor infecţioase
În evoluţia bolilor infecţioase ale plantelor se disting trei faze succesive: infecţia, incubaţia şi manifestarea bolii. Pentru ca procesul infecţiei să se producă este necesară venirea în contact a patogenului cu planta-gazdă (contaminarea).
Infecţia
Prin infecţie se înţelege procesul imediat următor contaminării, în care între parazit şi planta-gazdă se stabilesc relaţii parazitare durabile. Infecţia nu este un moment al patogenezei, ci o fază a acesteia, care se desfăşoară în timp şi poate oscila mult ca durată, în funcţie de o serie de factori interni şi externi. Inocularea este de asemenea un termen analog cu contaminarea, care se foloseşte mai frecvent pentru a desemna contaminarea artificială.
Se face, de asemenea, confuzie şi între pătrundere şi infecţie, luându-se una drept cealaltă. În realitate, acestea sunt două noţiuni distincte, pătrunderea în plantă a agentului patogen fiind o etapă care se intercalează între contaminare şi infecţie, un proces cu care de fapt începe perioada de infecţie. În cazul ciupercilor parazite, perioada de infecţie începe cu germinarea sporului şi cu pătrunderea filamentului de infecţie şi ţine până în momentul când ciuperca a intrat în raporturi parazitare cu planta-gazdă.
Pătrunderea agentului patogen în plantă
În procesul infecţiei, agenţii patogeni pătrund în plantă pe mai multe căi.
Pătrunderea prin orificii naturale.
Prin deschiderile naturale (stomate, hidatode, lenticele) pătrund o mare parte din agenţii patogeni şi anume, în primul rând, aceia pentru care prezenţa cuticulei ce acoperă ca un strat subţire epiderma sau îngroşarea peretelui exterior al celulelor epidermice, a peridermului etc. sunt obstacole prin care nu pot pătrunde. Pătrunderea prin orificiile naturale este caracteristică mai ales pentru ciuperci şi într-o măsură mai mică pentru bacterii. Pentru virusuri şi antofitele parazite, deschiderile naturale nu prezintă importantă.
Modul de pătrundere prin deschideri naturale este diferit de la un parazit la altul.
Bacteriile fitopatogene pătrund prin stomate şi hidatode în mod activ sau pasiv. Ele se servesc de asemenea în acest scop şi de lenticele. Bacteria Erwinia carotovora (Pectinovora carotovora), care produce putregaiul umed al tuberculilor şi rădăcinilor şi Streptomyces scabies, agentul patogen al râiei comune a cartofului, pătrund în plantă pe această cale.
Filamentele germinative ale uredosporilor de Puccinia graminis pot pătrunde în frunzele de grâu numai prin stomatele deschise, pe când filamentele germinative ale ciupercii Puccinia recondita (sin. P. triticina) pătrund şi prin stomatele închise. În acest caz, filamentele germinative ale sporilor formează deasupra stomatelor închise un apresoriu, infecţia putând avea loc şi noaptea.
Pătrunderea prin răni
Sunt unii agenţi patogeni care nu pot pătrunde în plantele-gazdă decât numai prin răni fiind numiţi în sens larg paraziţi traumatici obligaţi sau paraziţi cu pătrundere (infecţie) traumatică obligată. Un exemplu tipic în acest sens poate fi ciuperca Endothia parasitica, care pătrunde în castanul nobil numai prin rănile pe care le prezintă ţesutul cortical. De prezenţa rănilor este condiţionată şi pătrunderea în ţesuturile plantei-gazdă a ciupercilor Nectria galligera, Monilinia fructigena, Rhizopus nigricans, Penicillium spp. etc.
O altă parte din agenţii patogeni care pătrund de regulă, prin alte căi (prin stomate, direct prin cuticulă etc.), în anumite împrejurări se folosesc, în acest scop, şi de răni. Aceştia pot fi numiţi paraziţi traumatici facultativi sau paraziţi cu pătrundere (infecţie) traumatică facultativă. Astfel, ciuperca Botrytis cinerea, care are capacitatea de a străpunge direct cuticula, poate pătrunde în plantă şi prin răni; de asemenea se pot aminti speciile de Fusarium, care produc putregaiul umed sau uscat al cartofului în depozite. Spre deosebire de acestea, alte specii ale genului de Fusarium atacă rădăcinile unor plante şi pătrund în ţesuturi numai dacă rădăcinile sunt rănite. Numărul paraziţilor traumatici este destul de mare, ei având reprezentanţi în toate grupele de agenţi mai importante: virusuri, bacterii şi ciuperci. Infecţia traumatică caracterizează în mod deosebit virusurile fitopatogene, care în majoritatea lor, pătrund în plantă şi o infectează pe cale traumatică.
În general, nu este necesar, ca rănile să fie mari, vizibile cu ochiul liber, ci este suficient ca să existe o crăpătură cât mai fină, o zgârietură microscopică sau o înţepătură fină, pentru ca pătrunderea agenţilor patogeni să se producă. Pentru unele virusuri, mărimea rănilor este un factor hotărâtor; cu cât rănile sunt mai mici, cu atât infecţia este mai asigurată. 10 Pentru ca virusul să se dezvolte în celula în care a pătruns, trebuie ca aceasta să fie cât mai puţin vătămată, ca să poată să-şi continue funcţiile ei vitale normale. În acest caz, crăpăturile pereţilor celulei prin care pătrunde virusul trebuie să fie cât mai fine. Prin cicatrizarea lor, rănile încetează de a mai fi porţi de intrare pentru agenţii patogeni. În general, rănile mai mari se cicatrizează mai încet, ele oferind paraziţilor posibilitatea de pătrundere un timp mai îndelungat. Durata procesului de cicatrizare a rănilor este însă mai importantă în cazul virusurilor.
Cauzele care produc traumatismele sunt de natură fizică (abiotică) sau biotică. Din prima grupă, importanţă mai mare prezintă acţiunea grindinei, a îngheţului şi a vântului, din a doua grupă vin în considerare în primul rând insectele fitofage, rozătoarele, ciupercile fitopatogene, animalele şi omul.
Pătrunderea directă a agenţilor patogeni
Pătrunderea activă, directă prin perforarea mecanică sau chimică a structurilor externe protectoare intacte ale plantei (cuticulă, epidermă, periderm etc.) este caracteristică unui număr relativ mare de ciuperci parazite; acest mod de pătrundere prezintă o importanţă mai redusă doar pentru bacterii, deoarece virusurile nu au această capacitate. În acest mod pătrund multe ciuperci, cum sunt: Synchytrium endobioticum, Venturia inaequalis, Ustilago zeae, Colletotrichum lindemuthianum, Botrytis cinerea, Fabraea rosae etc.
La ciuperci, capacitatea de a pătrunde activ prin perforarea mecanică a cuticulei şi a pereţilor externi ai celulelor epidermice este legată de formarea în momentul când hifa vine în contact cu peretele celulei-gazdă la capătul tubului germinativ a unei umflături (îngroşări) globuloase sau lăţite ca un disc – ventuză – numită apresoriu, care aderă strâns la suprafaţa plantei. Rolul apresoriului este să asigure forţa mecanică necesară perforării cuticulei sau peretelui epidermei şi pătrunderii filamentului ciupercii în interiorul celulei.
Formarea apresorilor se întâlneşte numai la unele ciuperci fitopatogene şi antofite parazite. Bacteriile, fiind lipsite de această posibilitate, nu pot să pătrundă activ în plantă prin perforarea mecanică a straturilor externe cutinizate.
Pătrunderea directă a bacteriilor se face prin porţiunile necutinizate tinere ale ţesuturilor externe ale plantei (prin peri radiculari, stigmat etc.), prin răni sau prin orificii naturale (hidatode, stomate). Prin porţiunile necutinizate ale pereţilor radiculari, bacteriile pătrund activ, dizolvând pereţii celulari.
Incubaţia
Perioada de incubaţie începe din momentul stabilirii raporturilor parazitare durabile între parazit şi gazdă, moment care marchează sfârşitul perioadei de infecţie şi durează până la apariţia primelor simptome evidente ale bolii, care reprezintă începutul perioadei de manifestare a bolii.
În timpul acestei faze, agentul patogen se dezvoltă în ţesutul plantei, invadând porţiuni mai mici din organul atacat, limitate la o zonă în jurul puctului de infecţie (infecţie locală) sau răspândindu-se la mari distanţe de locul de intrare, uneori în toată planta-gazdă (infecţie generalizată). Prima fază a bolii – infecţia – a marcat faza de instalare, de ancorare în ţesutul plantei-gazdă a agentului patogen.
Faza de incubaţie corespunde perioadei de invadare de către agentul patogen a ţesuturilor gazdei. O dată cu terminarea infecţiei începe lupta dintre invadator şi invadat, în acest scop agentul patogen folosind toate mijloacele de care dispune pentru a învinge obstacolele naturale sau de anihila efectul reacţiilor de apărare a plantei-gazdă, de limitare a extinderii atacului în corpul ei. Sfârşitul acestei faze marchează reuşita invadării planteigazdă de către agentul patogen, consolidarea îmbolnăvirii, adică agentul patogen pune stăpânire pe anumite ţesuturi ale plantei-gazdă, în care îşi va continua dezvoltarea şi îşi va termina ciclul evolutiv.
Manifestarea bolii
Apariţia primelor reacţii vizibile la exteriorul plantei (a primelor simptome) marchează sfârşitul perioadei de incubaţie şi începutul celei de-a treia faze – manifestarea bolii. În cursul acestei faze, simptomele bolii, ca expresie a modificărilor fiziologice şi anatomo-morfologice, se modifică mereu pe măsură ce boala evoluează, această fază terminându-se cu scoaterea din funcţie sau cu distrugerea ţesutului ori a organului atacat sau cu moartea întregii plante. De aceea, din punct de vedere practic, pentru punerea diagnosticului unei boli este necesar să cunoaştem şi să luăm în considerare diferitele faze consecutive prin care trece ea.
Apariţia şi evoluţia simptomelor
Dacă prima fază a bolii – infecţia – constituie premisa bolii infecţioase, iar a doua fază – incubaţia – faza premergătoare, ascunsă, asimptomatică a îmbolnăvirii, manifestarea exterioară prin simptome macroscopice este ultima etapă a procesului patologic, în care simptomele, care caracterizează boala, apar într-o anumită succesiune şi cu o anumită intensitate care caracterizează cursul bolii.
