Tehnologia de cultură a florii soarelui

Tehnologia de cultură a florii soarelui; sistematica, Particularităţi biologice; Relaţiile plantă-factori de vegetaţie; boli si daunatori, stiri agricole

Tehnologia de cultură a florii soarelui

PLANTA CARE SE UITĂ DUPĂ SOARE

Floarea soarelui  (Helianthus anuus L.) Turnesol, sunflower, podsolnecinik, girasol, girasole, slănciugled, sonnenblume

Floarea-soarelui este una dintre cele mai răspândite plante oleifere de la noi din țară. Din semințele ei se obține un ulei alimentar, consumat atât în România, cât și în marea majoritate a ţărilor lumii. Cererea ridicată de ulei de floarea-soarelui, dar și multiplele întrebuințări ale acestei plante, determină mai mulți fermieri să se îndrepte către cultivarea ei.

România  a fost deschizătoare de drumuri în domeniul ameliorării acestei plante. Primii hibrizi de floarea soarelui au fost creaţi în ţara noastră, la Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare Fundulea.

Cultura de floarea soarelui ocupă un loc fruntaș în Uniunea Europeană, dar și în lume la producție de floarea-soarelui, în ţara noastră fiind la loc de cinste, alături de alte câteva culturi de câmp care au mai rămas din gama largă din trecutul apropiat (cerealele păioase, porumb, suprafeţe mici cu leguminoase, sfeclă) şi mai noi – rapiţa.

Importanţă deosebită în alimentaţia umană au hibrizii HO, hibrizi de floarea soarelui cu conținut ridicat de acid oleic (sau floarea soarelui hiperoleică) este o denumire generică dată unor hibrizi de floarea-soarelui care sunt bogaţi în acid oleic,  respectiv, cei care au un conținut de circa 75-93% acizi grași (trigliceride). Aceşti  hibriyzi cultivati în prezent în mod convențional, provin de la un mutant găsit în Rusia. Hibrizii cu această caracteristică nu au fost conceputi genetic. De la mijlocul anilor 90, există o tendință majoră de cultivare a acestor hibrizi în Europa. În Germania și Franța, se cultivă hibrizi cu până la 93% acid oleic. Uleiul din soiurile de 75-90% acid oleic este utilizat în principal în dieta umană. Datorită conținutului ridicat de acizi grași mononesaturați, acidul oleic (C 18: 1) și proporția redusă de acizi grași polinesaturați, acest ulei se caracterizează printr-o rezistență și stabilitate foarte bună la temperaturi ridicate și oxidare. Prin urmare, este foarte potrivit pentru mâncărurile calde, prăjire. Durata de viață a uleiului high oleic în friteuză este în mod semnificativ mărită, practic nu se mai arde și nu mai râncezește.

Importanţa culturii de floarea soarelui

Pe plan mondial, între plantele producătoare de ulei alimentar, floarea soarelui ocupă locul al doilea în lume. Fructele acestei plante (achenele) conţin cca 50% ulei, cu calităţi alimentare excepţionale: gust, miros şi culoare plăcute, valoare nutritivă ridicată, valoare calorică şi grad de asimilaţie apropiate de valoarea unntuluii de vacă) şi grad ridicat de conservabiltate. Uleiul de foarea soarelui se mai poate folosi în industria alimentară la prepararea margarinei şi a conservelor. Categorile inferioare de ulei se folosesc la prepararea săpunului.

Uleiul de floarea soarelui are multiple întrebuinţări alimentare şi industriale, dintre care de reţinut sunt: obţinerea lecitinei, fosfatidelor, cerurilor, tcofenolilor etc. Seminţele se folosesc şi la prepararea halvalei.

Şroturile rămase după extragerea uleiului (cca 300 kg/t de seminţe) constituie o importantă sursă de proteine în nutriţia aimală (>  de 33% proteine digestibile), fiind totodată materie primă pentu extragerea concentratelor proteice folosite în fabricarea meyelurilor şi chiar a unor produse lactate.

Cojile achenelor sunt folosite pentru fabricarea furfurolului (50 kg/tona de coji) – substanţă folosită la fabricarea fibrelor artificiale, a materialelor plastice şi ca solvent selectiv la rafinarea uleiurilor. Cojile măcinate se ot folosi ca ingredient în raţia animalelor, absorbind uşor melesa. Din coji se poate obţine şi drojdie furajeră.

Capitulele sau calatidiile întregi sau sub formă de făină, se folosesc în hrana animalelor,  valoarea nutritivă fiind asemănătoare fânului de calitate mijlocie.

Tulpinile sunt o materie prima pentru fabricarea plăcilor presate, combustibil sau prin încorporarea în sol imbogătesc materia organică, după ce microorganismele iţi fac “treaba” pentru care există.

Floarea soarelui este şi: plantă furajeră valoroasă (mai ales pentru siloz), este plantă meliferă prn excelenţă, din punct de vedere fitotehnic este pe acelaşi plan cu porumbul (eliberează terenu mai devreme decât porumbul lasă terenul curat de buruieni, lasă mai puţine resturi vegetale, resturile se măruţesc uşor, încorporându-se uşor în sol).

Răspândire

La nivel mondial, cei mai mari producători de floarea soarelui sunt Ucraina, Rusia și China. România se află pe locul patru la nivel mondial.

Ţara noastră are condiții prielnice unei producții ridicate de floarea-soarelui. Potrivit datelor INS, România, în 2016,s-a situat pe primul loc în Uniunea Europeană la suprafața cultivată cu floarea soarelui. Datele INS arată că și în 2015 România s-a clasat pe primul loc în UE la floarea soarelui atât la producție, cât și la suprafață, cu o recoltă totalizând 1,75 milioane de tone la un milion de hectare.

Floarea soarelui este prezentă în cultură pe toate continentele. Studiile Mordor sugerează că, în ultimii 10 ani, suprafața cultivată cu floarea-soarelui la nivel mondial s-a extins cu 2,7% anual. „Din 2005 până în 2010, a avut loc o extindere cu 6 milioane ha a suprafețelor în regiunea Mării Negre. După 2010, UE a recuperat o suprafață cultivată cu floarea-soarelui de 0,5 milioane ha, Ucraina și Rusia adăugând încă 1 milion ha. „India, Turcia și Egipt sunt unele dintre principalele țări consumatoare de ulei de floarea-soarelui care au participat la extinderea pieței crescând consumul fără a crește producția locală.”

De asemenea, compania de studii de piață a declarat că comerțul mondial cu ulei de floarea-soarelui reprezintă 30% din consumul total. Uniunea Europeană este principala destinație a exporturilor din Ucraina și Argentina, în vreme ce țări printre care Turcia, Egipt, India și China au apelat la importurile de floarea-soarelui pentru a sprijini cererea locală.

Potrivit FAO, Argentina, Ucraina și Federația Rusă asigură 52% din producția mondială de floarea-soarelui și 40% din exporturile de semințe de floarea-soarelui. FAO estimează că producția de floarea-soarelui la nivel mondial se va apropia de 60 de milioane de tone până în 2050.

Sistematică

Originea denumirii: din limba greacă – helios (soare) şi anthos (floare).

Floarea soarelui aparţine ordinului Compositalis (Asterilis), familia Compositae (Asteraceae), subfamilia Tubuliflore, genul Heliamthus L,. Cuprinde un număr foarte mare de specii (unele forme sunt ornamentale, mono su policefalice, cu număe mare de flori ligulate dispuse radial).

Speciile cultivate sunt Heliamthus annuus L. şi Heliamthus macrocarpus DC., forme monocefalice cu foliole ligulate mai late de 8,5 cm, galbene portocalii şi cu achene mari.

Particularităţi biologice

De-a lungul perioadei de vegetaţie, de circa 120-130 de zile (forme semitardive), floarea-soarelui parcurge mai multe faze, diferenţiate prin ritm de creştere şi cerinţe faţă de factorii de mediu. Cunoaşterea particularităţilor biologice, dar şi a relaţiilor plantă-factori de mediu, constituie punctul de plecare în activitatea amelioratorilor de floarea-soarelui, pentru obţinerea unor hibrizi cu însuşiri deosebite faţă de arealul actual al acestora, dar şi în aplicarea diverselor segvenţe tehnologice.

Rădăcina florii-soarelui este pivotantă, pivotul putând ajunge la adâncimi de peste 2 m. Numeroase rădăcini laterale, cu o bună capacitate de folosire a potasiului şi a fosforului (cu excepţia fazelor iniţiale de creştere), chiar din combinaţii mai puţin solubile din sol, se întind pe lungimea de 70-125 cm. La începutul vegetaţiei, rădăcina creşte cu un ritm mult mai pronunţat decât tulpina, mai ales până la formarea a 10 frunze. Masa principală a rădăcinilor se găseşte, în general, până la 50-70 cm adâncime (50-70% din greutatea totală), dar planta are însuşirea de a se adapta, prin creşterea sistemului radicular, la rezervele de apă din sol; înrădăcinarea mai superficială, când straturile superioare sunt mai bogate în apă, şi înrădăcinarea mai adâncă, în caz de secetă, valorifică astfel rezervele de umiditate din straturile profunde ale solului şi rezistă la secetă.

Tulpina creşte foarte încet la început, apoi în ritm intens până la înflorit, după care creşterea practic încetează. Sunt valoroase formele care, la acelaşi număr de frunze, au o tulpină mai scundă (rezistenţă la cădere, valorificare superioară a apei şi îngrăşămintelor). Tulpina este prevăzută cu peri scurţi şi aspri, iar în interior are un ţesut medular dezvoltat, în care poate înmagazina apă. Ambele caracteristici conferă plantei rezistenţă la secetă.

Frunzele (25-32 la număr) sunt dezvoltate, asigurând o bună asimilaţie clorofiliană (indice foliar, la densitate normală de cultură – 3,2, ajungând la culturile irigate până la 3,8; J.R. Marty, 1972). Aparatul foliar se formează până la apariţia inflorescenţei (38-50 de zile de la semănat), dar creşterea intensă continuă până la înflorire (uneori frunzele cresc şi la începutul formării fructelor).

Inflorescenţele sau calatidiile sunt protejate de frunze modificate involucrale şi cuprind un rând de flori ligulate la exterior (sterile – mascule unisexuate sau asexuate) şi numeroase flori tubuloase (normal între 1.000 şi 2.000 la o inflorescenţă), fertile, ce înfloresc succesiv în 6-8 zone concentrice a câte 2-3 rânduri. Planta este protandră (stigmatul devine receptiv a doua zi după anteză), tipic alogamă; o fecundare mai bună se realizează dacă în apropierea lanului sunt instalaţi stupi de albine. Fecundarea este stânjenită de temperaturi prea ridicate (peste 28-30 de grade Celsius) şi de secetă. Calatidiile cu o înclinare la circa 45% sau uşor îndoite sunt cele mai valoroase. În cazul poziţiei erecte, plantele sunt predispuse la frângere; cele prea aplecate îngreunează recoltarea mecanizată şi dau pierderi mari. Fructul este o achenă ce atinge lungimea normală la circa 9 zile după fecundare, iar grosimea la 14 zile. Pericarpul se dezvoltă şi fără fecundare, de aceea se pot găsi numeroase „seminţe seci“.

Sămânţa propriu-zisă (miezul) reprezintă la hibrizii din România circa 75% (în greutate) din fruct. Ea îşi atinge mărimea şi consistenţa în 14-16 zile. Uleiurile se acumulează în sămânţă în ritm susţinut (continuu) în primele 20-25 de zile de formare a seminţei, în timp ce proteinele se acumulează după a 10-a zi. După îngălbenirea receptaculelor, depunerea de substanţă uscată încetează practic, constatându-se doar schimbări ale raportului între acidul oleic şi acidul linoleic. Cantităţi mari de ulei se acumulează la temperaturi moderate, la o bună aprovizionare cu apă şi un raport de nutriţie echilibrat (excesul de azot favorizeză acumularea de proteine).

Relaţiile plantă-factori de vegetaţie

Floarea-soarelui se adaptează la diferite condiţii de mediu, prin perioada de vegetaţie a diferitelor forme cultivate, prin particularităţile (mai pronunţate la unii hibrizi) de a suporta seceta şi variaţiile de temperatură.

Cerinţe faţă de căldură – suma temperaturilor medii active (peste 5 grade Celsius) este de 1.600-2.800 de grade Celsius. Hibrizii cultivaţi în România reuşesc mai bine la peste 2.600 de grade Celsius (Câmpia de Vest şi cea din sud) şi în anii când temperatura medie în perioada aprilie-august este de peste 18 grade Celsius. Floarea-soarelui este deci o plantă pretenţioasă la căldură.  Seminţele germinează izolat la 4-5 grade Celsius, dar semănatul se face numai la temperatura în sol de 7-8 grade Celsius, pentru a obţine o răsărire rapidă, viguroasă şi uniformă. Formele bogate în ulei sunt mai sensibile la temperaturi scăzute în timpul germinaţiei, dar şi după răsărire. Plantele tinere afectate de brumă (şi în general la temperaturi sub zero grade Celsius) nu pier, dar vârful de creştere este distrus: planta ramifică, formează mai multe inflorescenţe mici, cu seminţe seci în proporţie mai mare. În intervalul de la răsărit la apariţia inflorescenţei planta creşte bine la 14-16 grade Celsius. În perioada de înflorire şi formare a fructelor, temperaturi optime sunt cele de 20-24 grade Celsius. La căldură excesivă (mai ales asociată cu secetă) sunt deranjate polenizarea şi fecundarea, după care scade procentul de ulei şi proporţia de acid linoleic.

Cerinţe faţă de umiditate – consumul specific de apă înregistrat în diferite condiţii de cultură pe glob este, după cum prezintă Gh. Bîlteanu şi V. Bârnaure, foarte variabil – de la 290 la 765 -, dar producţii mari se obţin mai ales la valorile de 400-450, ceea ce înseamnă că floarea-soarelui are cerinţe medii faţă de umiditate. Suportă seceta mai bine decât multe alte plante cultivate, fapt explicabil prin sistemul radicular activ şi profund, prin reducerea transpiraţiei, prin revenirea rapidă a frunzelor ofilite la starea de turgescenţă, dar producţia scade în funcţie de intensitatea şi durata secetelor. După Gh. Bîlteanu, planta se mulţumeşte cu o umiditate moderată până în perioada premergătoare deschiderii inflorescenţei, dar producţia este drastic diminuată când lipsa de apă se manifestă la înflorit şi în continuare. M. Robelin arată că efectul cel mai dăunător al secetei asupra producţiei se manifestă în perioada începând cu 20 de zile înainte de înflorire şi continuând până la 15-20 de zile după înflorit, constatându-se (în etape succesive) ofilirea florilor, diminuarea polenizării, avortarea seminţelor tinere, care rămân seci. D. Săndoiu şi colaboratorii consideră că un alt moment critic este la 4-5 săptămâni de la răsărire, în intervalul formării primordiilor florale.

Zonarea

Zona I – Dobrogea, Câmpia Română și Câmpia de Vest. Acest areal dispune în mare parte de soluri de tip cernoziom și asigură în mod corespunzător cerințele florii-soarelui față de temperatură, respectiv o sumă a temperaturilor mai mari de 7°C în perioada aprilie-august, de 1.600-1.950°C. Regimul precipitațiilor este favorabil în Câmpia de Vest, unde pe suprafețe mari plantele beneficiază și de aportul apei freatice, iar în Câmpia Română și Dobrogea cerințele față de umiditate ar trebui acoperite cu irigații (lucru care se întâmplă pe suprafețe restrânse). În sud-estul Câmpiei Române însă, din cauza răspândirii unor buruieni, cum ar fi lupoaia (Orobanche cumana), se întrunesc condiții pentru atacuri moderate până la puternice ale putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) și pătării brune (Phomopsis helianthi). Nota de bonitate este de 81-90 de puncte.

Zona a II-a – Lunca Dunării: favorabilitatea este dată, în acest areal restrâns totuși, de fertilitatea solurilor aluviale, microclimatul specific și aportul apei freatice. Dar chiar și condițiile de aici nu pot face față anilor foarte secetoși, când sunt înregistrate diminuări de producție. Nota de bonitate este cuprinsă între 71 și 80 de puncte.

Zona a III-a – Câmpia Română (latura de nord a acesteia) și Dobrogea (o mică porțiune în Tulcea) corespunde unor suprafețe cu soluri de tip preluvosoluri roșcate și cernoziomuri în Câmpia Română și bălane în Dobrogea. Suma temperaturilor mai mari de 7°C în perioada de vegetație (aprilie-august) este de peste 1.700°C, dar arealul este frecvent expus secetei, iar în condiții de neirigare producția este mult diminuată. Nota de bonitate este de 61-70 de puncte.

Zona a IV-a – Câmpia Găvanu-Burdea și Câmpia Plenița din Oltenia cuprinde un areal cu asociații de vertisoluri, în cazul Găvanu-Burdea și cernoziomuri levigate și preluvosoluri roșcate în Câmpia Plenița. Zona este favorabilă termic, asigurând o sumă a temperaturilor mai mari de 7°C de 1.700°C, iar suma anuală a precipitațiilor este de aproximativ 550 mm. Nota de bonitate este de 51-60 de puncte.

Zona a V-a – Câmpia Transilvaniei, Câmpia Jijiei și podișul Bârladului corespunde unui areal cu o medie anuală a precipitațiilor de 550-600 mm în Transilvania, unde se poate înregistra exces temporar de umezeală și de 450-550 mm în Moldova, unde deseori există deficit de apă în perioada de vegetație a florii-soarelui. Suma temperaturilor mai mari de 7°C este de 1.500°C, cu precizarea că în Transilvania vremea poate fi uneori rece. Un alt inconvenient, cel puțin pentru zona Moldovei, este dat de gradul moderat până la excesiv de eroziune a solului, la care se adaugă condiții propice manifestării, în anumiți ani, a unui  puternic atac de putregai alb și putregai cenușiu. Nota de bonitate, cuprinsă între 41 și 50 de puncte, situează zona la limita inferioară de favorabilitate a culturii.

Zona a VI-a – Piemonturile Vestice, Piemontul Getic Sudic și Podișul Moldovenesc se manifestă printr-o medie mai scăzută a temperaturilor pozitive, soluri cu aciditate ridicată, exces de apă, compactare şi aprovizionare redusă cu humus şi elemente nutritive. Nota de bonitate este de 31-40 de puncte.

Rotaţia culturii

Floarea soarelui este una din speciile mai puţin pretenţioase la planta premergătoare, dacă solul este bine aprovizionat cu elemente nutritive şi nu este infestat cu dăunători specifici.

În regiunile cu ploi suficiente floarea soarelui poate urma după orice plantă de cultură.

În regiunile secetoase, floarea soarelui nu trebuie cultivată după plante cu înrădăcinare puternică care sărăcesc solul de apă în profunzime.

Din cercetările efectuate, cele mai bune rezultate se obţin după porumb, mazăre şi grâu. Cercetările multianuale au arătat că după porumb porumb se obţin cele mai bune rezultate, dar trebuie avut în vedere gradul de înfestare cu Tanzmecus şi gama de erbicide folsite (acum nu orea este cazul cu toate restricţiile aplicate de normele UE). Altfel, porumbul este cea mai bună premergătoare pentru floarea soarelui în toate zonele unde se cultivă aceste două plante. Fără îndoială că cea mai bună plantă premergătoare este grăul.

Nu sunt bune premergătoare: sfecla de zahăr (mare consumatoare de substanţe nutritive), fasole, soiaşi rapiţă (datorită bolilor comune: Sclerotinia sclerotiorum, Orobanche sp., Plasmopara sp.)

Ca urmare este necesară organizarea unui asolament în care ponderea culturii de floarea soarelui să nu depăşească 18 – 20%, iar intervalul de timp (ca la carte) după care floarea soarelui poate reveni pe acelaşi teren să nu fie mai mic de şase ani. Acestea sunt rezultatele cercetărilor, dar practica ne arată că în contextul reducerii gamei de culturi, floarea soarelui revine pe acelaşi teren şi în rotaţii mai scurte de 3 – 4 ani cu condiţia aplicării tratamentelor la sămânţă cu Apron XL 350 ES (Metalaxil M) 3 l/t.

Floarea soarelui este bună premergătoare pentru grâul de toamnă, mai bună decât porumbul, din următoarele considerente: eliberează terenul mai devreme, cantitatea de resturi vegetale mai mică şi mai uşor de distrus, lasă terenul curat de buruieni, în sistemul de lucrări minime solul se lucrează mai uşor (fără arătură), consumul de apă la acelaşi nivel (apa rămasă în sol nu este în cantitate mai mică comparativ cu porumbul). Floarea soarelui este foate bună premergătoare pentru culturile de primăvară.

Fertilizarea

Floarea soarelui este o mare cosumatoare de substanţe nutritive. Pentru a produce 100 kg seminţe, la care se adaugă şi părţile vegetative (tulpini, frunze, inflorescenţe) floarea soarelui extrage din sol: 6 – 7 kg de N sa, 2,5 kg P2O5, şi 12 – 15 kg K2O. În seminţe rămâne cea mai mare parte din cantitatea de N (>65%), 35% din cantitatea de P2O5 şi  mai puţin de 10% din cantitatea de K2O. Este necesară prezenţa elementelor nutritive de la început, încă din perioada de răsărit a plantelor.

Până la sfrşitul înfloritului când este acumulată 65% din cantitatea totală de substanţă uscată, floarea soarelui consumă 92% din cantitatea totală de azot, 88% din cantitatea de fosfor şi numai 54% din cantitatea de potasiu.  Dintre microelemente, cel mai important se pare a fi borul. În comparaţie cu alte specii, floarea soarelui reacţionează mai slab la aplicarea îngrăşămintelor. Datorită acestei particularităţi, trebuie luată în vedere fertilizarea plantei premergătoare.

Doza de azot, la floarea soarelui, se stabileşte în funcţie de azotul rezidual (N-NO3) aflat în sol la desprimăvărare, îndeosebi pe stratul arabil (0 – 30 cm).

Legat de epoca de aplicare a îngrăşămintelor cu azot sunt mai multe păreri: administrarea în toamnă (caducă, azotul este levigat); 50% înainte de semănat + 50% la prima sau la a doua praşilă (de luat în seamă); fracţionarea în mai multe epoci mai greu de efecuat şi cheltuiala cu  administrarea costă. Cercetările au demonstrat că aplicarea  aplicarea fracţionată este ineficientă.

Floarea soarelui reacţionează pozitiv la îngrăşămintele cu fosfor atât ca valoare a indicilor agronomic utili, cât şi la conţinutul de ulei, indiferent de tipul de sol.

Reacţia slabă a florii soarelui la adminstrarea potasiului este normală, având în vedere buna aprovizionare a solurilor din ţara noastră cu potasiu. Se consideră că un sol este bine aprovizionat cu potasiu dacă valoarea conţinutului de potasiu este de 166 ppmK.

Îngrăşămintele chimice cu azot, fosfor şi potasiu trebuie luate în considerare pentru solurile mai slab aprovizionate cu elemente nutritive pentru a valorifica eficient potenţialul genetic al hibrizilor de floarea soarelui.

În practică sunt preferate îngrăşămintele complexe, N20 P20K0, 400/kg/ha substanţă brută, respective N80 P80K0.

Este necesară uniformitatea distribuirii îngrăşămintelor, astfel încât plantele de floarea soarelui să fie uniform aprovizionate, să nu existe “supradozări”- îndeosebi cu azot, care conduc la intensificarea atacului de boli, la crea se ştie că floarea soarelui are un grad mai înalt de sensibilitate.

La floarea soarelui, prezintă importanţă şi îngrăşarea localizată (“starter”) cu azot şi fosfor în doze reduse (N5-8P10-15)de-alungul rândului, lateral, la 4 – 5 cm de sămânţă şi cât mai adânc sub sămânţă. Lângă seminţe, elementele nutritive inhibă germinaţia, îndeosebi azotul. Prin aplicarea localizată a dozei de îngrăşăminte chimice se creează condiţii mai bune de înrădăcinare şi o creştere mai viguroasă la iniţierea fazei incipiente de creştere a plantelor.

Preventiv se poate aplica un îngrăşământ cu bor odată cu îngrăşămintele de bază (1,2 – 4,5 kg bor) sau curativ o fertilizare cu un îngrăşământ foliar cu bor în faza de 4 – 5 frunze adevărate, respectiv apariţia butonului floral.

Utilizarea fertilizantilor si stimulatorilor

În faza de 4-6 frunze se poate efectua un tratament cu Plyaminol 1,3 l/ha + Omex 3X 2,5l/ha. Aminoacizii din  Plyaminol stimuleaza procesele de crestere si dezvoltare, stimuleaza rezistenta la conditii de stress, intensifica procesele fiziologice in plante si stimuleaza formarea unui sistem radicular bine dezvoltat. Aportul de azot, fosfor si potasiu adus de Omex 3X ,ajuta la intensificarea procesului de crestere al plantelor.

O varianta mai completa este Omex Bio 20, in doza de 2 l/ha.  Omex Bio 20  contine 20%N, 20%P, 20%K plus aminoaicizi 28%.

In faza de 6-8 frunze se recomanda un tratament cu Boron Extra 2,5 l/ha. Borul joaca un rol esential in procesul de crestere, mareste gradul de fertilitate al florilor si stimuleaza acumularea de ulei in seminte.. Floarea soarelui este cunoscuta ca fiind una din plantele de cultura foarte sensibile la carenta in bor.

Azotul sporeşte conţinutul de proteine în seminţe.

Fosforul influienţează pozitiv  calitatea producţiei (procentul de ulei).

Potasiul măreş capacitatea de reţinere a apei, reduce transpiraţia, favorizând rezistenţa florii soarelui la secetă.

Borul influienţează favorabil valoarea elementelor de productivitate şi conţinutul de ulei.

Carenţa de azot: plantele de floarea soarelui rămân subţiri, cu internodiile lungi, de aici aparenţa de frunze puţine, frunze mici – asimilaţie mai redusă. Plantele au o culoare verde – palid, iar la insuficienţă pronunţată frunzele de la bază se usucă.

Excesul de azot: determină creşterea luxuriantă a tulpinilor şi a frunzelor şi reducerea conţinutului de ulei în seminţe. Pe solurile brune şi podzolice excesul de azot determină şi reducerea producţiei de seminţe.

Carenţa de fosfor: plantele au creşterea redusă, achenele rămân mici, iar maturitatea întârzie. Insuficienţa fosforului are efecte negative asupra formării şi umplerii seminţelor. Fosforul este elementul care influienţează cel mai mult nivelul producţiilor. De asemenea, măreşte rezistenţa la secetă a plantelor.

Carenţa de potasiu: internodiile rămân mai scurte, plantele sunt mici, cu frunzele mult apropiate între ele (adevărate tufe), suprafaţa de asimilaţie se reduce (dar mai puţin decât la influieţa negativă a carenţei de azot şi fosfor).

Carenţa de bor se manifestă prin acumularea intensă în tulpini a azotului sub formă de nitraţi, care influieţează negativ viteza de transport a asimilatelor prin tulpină; fecundarea este incompletă; capitulul se deformează; tulpina “se despică” sub capitul – fapt ce determină şiştăvirea boabelor. De asemenea, insuficienţa borului influienţează nefavorabil metabolismul fosforului, cu consecinţe negative asupra producţiei şi a conţinutului de ulei.

Lucrările solului

Arătura : floarea soarelui reacţionează pozitiv la arăturile efectuate cât mai devreme în vară, după efectuarea prealabilă a dezmiriştitului prin efectuarea unei discuiri imediat după recoltarea plantei premergătoare (în acest caz după cereale păioase). Lucrările solului efectuate în vară influienţează favorabil atât indicatorii agronomici utili, cât şi calitatea producţiei (procentul de ulei).

După premergătoare târzii (ex. porumb) se efectuează arătura de toamnă, care se grăpează în regiunile secetoase (câmpia Română, Bărăgan, Dobrogea, sud – estul Moldovei).

Floarea soarelui nu reacţionează la efectuarea arăturilor adânci.

Efectuarea lucrărilor fără întoarcerea arăturii (cu subsolierul), urmat de discuire constituie o obţiune pentru culturii florii soarelui, având în vedere că lucrarea solului solului consumă 25 – 30% din consumul de energie a întregii tehnologii a florii soarelui. Este de menţionat, ca la  trei – patru ani să se execute o arătură normală pentru evitarea formării stratului impermeabil (“hardpanul”), precum şi a infestării accentuate cu specii perene de buruieni. Acest sistem se recomandă după premergătoarele târzii. După cereale păiose nu esterecomandată, reacţia plantei la o arătură de vară superficială (cca 20 cm) fiind superioară.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa pentru semănat trebuie să aibă anumiţi indici de calitate: puritate 99 – 100%, germinaţie peste 85%. Celelalte valori ale indicatorilor  sunt specifice fiecărui hibrid. Totodată, ele nu trebuie să aibă spărturi sau fisuri, să fie cât mai uniforme și cu masa a 1.000 de boabe (MMB) cât mai ridicată. Tratamentul la sămânţă este obligatoriu cu APRON XL 350 ES (metalaxil-M sau mefenoxam) + un alt fungicid care protejează împotriva putregaiului alb (Scleratinia sclerotiorum), putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea) +  insectid împotriva răţişoarei (în măsura în care se respectă directivele europene).

Epoca optimă de semănat : Perioada recomandată pentru semănatul florii soarelui este atunci când la adâncimea de semănat la ora 7:00 A.M. se înregistrează temperatura de 7 grade Celsius și când vremea este în curs de încălzire. Aceste condiții se înregistrează în perioada 25 martie – 15 aprilie, iar în zonele răcoroase se adaugă la această perioadă o săptămână sau 10 zile.

Adâncimea de semănat recomandată este de 4-5 cm la solurile mai grele și umede și la 5-6 cm pe solurile mai ușoare și mai uscate. Regula generală ar fi: la semănatul mai timpuriu, adâncimea de semănat este limita minimă a acesteia, iar la semănatul întârziat limita maxima indiferent de sol sau sau zonă de cultură.

Distanţa dintre rânduri: Distanța optimă între rânduri este de 70 cm. Dacă irigarea se face pe brazde, distanța între rânduri poate fi de 80 cm.

Densitatea la semănat: în cazul unei culturi neirigate, densitatea recomandată este între 45 și 55 de mii de plante recoltabile la hectar, iar în cazul culturii irigate, densitatea optimă este între 55 și 65 de mii, cu mențiunea că limita superioară se aplică doar în cazul culturii cu hibrizi de talie mai redusă. În funcție de hibridul cultivat, este necesară o anumită densitate și de aceea se recomandă respectarea instrucțiunilor producătorului de sămânță.

Lucrări de îngrijire

Lucrări de îngrijire: cultura de floarea-soarelui va avea o producție ridicată și de calitate superioară doar dacă este întreținută corespunzător, prin aplicarea a două – trei praşile mecanice şi una- două prasile manuale de corecţie, după efectuarea prasilelor mecanice.

Combaterea chimică a buruienilor

Combaterea chimică a buruienilor: La floarea soarelui, combaterea buruienilor este relativ mai usoara, decat la alte specii cultivate, datorita existentei in cultura a hibrizilor cu rezistenta indusa la tribenuron metil sau la imazamox, tehnologii care se cultiva in prezent pe majoritatea suprafetelor. Datorita acestui fapt exista in prezent 3 strategii de combatere: tehnologia IMI, tehnologia SULFO şi tehnologia clasică.

– premergent, imediat după semănat sau în primele două – trei zile de la semănat, astfel încât să nu fie plantula la suprafaţa solului (se pot manifesta fenomene fitotoxice). Se recomandă un erbicid cu aplicare preemergentă: DUAL GOLD, FRONTIER FORTE, STOMP AQUA, STRATOS ULTRA, în doyele recomandate de firmele producătoare;

– culturile cu hibrizi rezistenţi IMI se erbicidează cu  PULSAR 40 (1,2 l/ha), care se aplică când plantele de floarea-soarelui au între 4-6 frunze. Atenţie la erbicidarea cu PULSAR 40  pot aparea fenomenul de înglbenire a plantelor de floarea soarelui, care dispare la un interval de o săptămână sau două după aplicarea erbicidului. Intensitatea fenomenului este dată de diferenţa între temperatură diurnă şi nocturnă. Asigură controlul buruienilor precum Ambrosia spp. – ambrozia, Xanthium spp. – cornuţii sau a parazitului Orobanche spp. – lupoaia,  pe parcursul întregului sezon.

– culturile cu hibrizi rezistenţi SULFO  EXPRESS SG, 30 g/ha, care este absorbit prin frunze şi rădăcini şi este translocat rapid în întreaga plantă. Substanța activă inhibă diviziunea celulară în vârfurile de creştere ale lăstarilor şi rădăcinilor plantelor sensibile. Creşterea buruienilor este oprită după câteva ore de la aplicare, dar simptomele vizibile apar după 5-10 zile, iar moartea acestora se produce după 15 – 25 zile. se erbicidează cu  care se aplică când plantele de floarea-soarelui au între 4-6 frunze. Asigură protecţia culturii de floarea soarelui faţă de buruienile cu frunză lată.

– Pentru combaterea speciilor de graminee perene (costrei, pir) se aplica postemergent, cand buruienile au 15-20 cm inaltime, un erbicid antigramineic: Fusilade Forte in doza de 1-1,3 l/ha, Pantera in doza de 1,5- 1,75 l/ha, Select Super 1-1,3 l/ha.

Irigarea

Chiar dacă este considerată o plantă rezistentă la secetă, în anii cu precipitații reduse și când se dispune de un sistem de irigare, se pot aplica 1-4 udări de 400 – 800 metri cubi la hectar.

Polenizarea suplimentară

Polenizarea este un alt factor important în vederea obținerii unei producții cât mai mari. Cele mai importante insecte polenizatoare sunt albinele melifere, așadar, la fiecare hectar trebuie amplasate câte 2 familii de albine în apropiere, atunci când încep să apară primele flori în cultură.

Combaterea bolilor şi a dăunătorilor

Combatere bolilor: plantele de cultură se confruntă deseori cu anumite boli care, atunci când se îndeplinesc condițiile favorabile de atac, pot fi devastatoare și întreaga producție poate fi compromisă. Una dintre aceste plante este și floarea-soarelui, o plantă oleaginoasă, care poate fi afectată serios de anumite boli specifice, în cazul în care tratamentele cu fungicide nu sunt aplicate la timp. Majoritatea acestora sunt comune şi pentru alte specii (rapiţa, soia), culturi care intră în rotaţie cu floarea soarelui. De aceea, ritmul de multiplicare al rezervei infecţioase este foarte ridicat şi combaterea lor devine mult mai dificila. În anii cu condiţii favorabile de manifestare, pierderile cauzate de aceste boli pot fi considerabile şi impun efectuarea unor tratamente de combatere cu produse fungicide performante. Pentru a putea combate cele mai întâlnite boli ale florii-soarelui, este important să cunoaștem simptomele fiecăreia, dar și modul de transmitere a acestora. În cele ce urmează, sunt preyentate cele mai comune boli la floarea-soarelui și despre cum pot fi acestea prevenite. În majoritatea cazurilor, bolile apărute la cultura de floarea soarelui afectează tulpina și frunzele, oprind planta din dezvoltare. De aceea, este important să le putem identifica, pentru a administra la timp tratamentele necesare.

Putregaiul alb – Sclerotinia sclerotiorum

Putregaiul alb – Sclerotinia sclerotiorum

Putregaiul alb este o boală care se manifestă asupra tulpinii și calatidiului florii-soarelui. În urma acestei boli, plantele pot fi serios afectate și ajungându -se la situația în care acestea pot putrezi.

Simptome: Această boală va afecta planta în întregime, indiferent de faza de dezvoltare a acesteia. O plantă infectată va prezenta o tulpină brunificată și acoperită cu un strat pâslos, alb și care în final se poate frânge. Totuși, atunci când vremea este uscată, pâsla încetează să se mai dezvolte. Pe calatidii, pe fața inferioară a acestora, se va putea observa o pigmentare brună, iar pe partea superioară, se poate sesiza un miceliu alb, care va forma scleroți negri.

Transmitere: Ciuperca Sclerotinia Sclerotiorum se transmite de la un an la altul prin scleroții de rezistență care se formează în organele atacate și care pot supraviețui în sol mai mulți ani. Primăvara, după răsărirea culturii de floarea-soarelui, scleroții pot produce infecții atât direct prin micelii de infecție, cât și prin sporii care se formează pe apoteci.

Daune: Principalele daune cauzate de această boală se observă atunci când planta de floarea-soarelui are 90-100 cm înălțime. La baza acesteia se va putea observa un inel de mucegai, sub care țesuturile plantei vor putrezi, iar vasele vor fi invadate de miceliu, lucru ce duce la o ofilire totală. De asemenea, infecțiile mai târzii apărute pe tulpină determină frângerea acesteia.

Mana florii soarelui – Plasmopara halstedii

Mana florii soarelui – Plasmopara halstedii

Este generată de parazitul fungic Plasmopara halstedii, mana este una dintre cele mai răspândite boli la floarea-soarelui și, din cauza capacității sale de a se adapta și de a genera noi rase fiziologice, este și foarte greu de combătut. In ceea ce priveste mana florii soarelui, combaterea acestei boli se efectueaza in principal prin tratarea semintei cu Apron XL 3,0 l/tona, de catre producatorii de samanta. Exista insa si situatii in care este necesar a se efectua un tratament in vegetatie, datorita conditiilor climatice favorabile si a presiunii de infectie foarte mari. Desi nu sunt produse fungicide avizate pentru tratamente in vegetatie la mana, se poate utiliza in ultima instant un produs cu actiune specifica impotriva ciupercilor oomycete, precum Ridomil Gold MZ, Mikal Flash, Verita.

Simptome: Mana florii soarelui se manifestă în cazul infecției sistemice prin plante care suferă de fenomenul de piticire. Pe frunze apar pete caracteristice iar pe partea inferioară prezintă un puf de culoare alb-crem.

Transmitere: Principalul mod de transmitere a manei este prin seminte și resturi vegetale infectate, ciuperca reușind să reziste între 5 și 10 ani, sub formă de oospori. De asemenea, sporii pot fi ridicați de pe sol și purtați de vânt în recolta de floarea-soarelui, pe parcele aflate chiar la kilometri distanță de zona afectată. Aceasta este cunoscută sub denumirea de infecție secundară.

Daune: În cele mai multe cazuri, atunci când plantele tinere de floarea-soarelui sunt infectate sistemic cu Plasmopara halstedii, rezultatul va consta fie în moartea plantelor fie in apariția fenomenului de piticire, iar plantele nu mai produc semințe.

Putregaiul cenușiu – Botrytis cinerea

În popor, această boală este cunoscută și ca putregaiul pălăriilor de floarea-soarelui, chiar dacă poate afecta și alte categorii de plante, dintre care: leguminoase, plante furajere sau alte plante de cultură.

Putregaiul cenușiu – Botrytis cinerea

În popor, această boală este cunoscută și ca putregaiul pălăriilor de floarea-soarelui, chiar dacă poate afecta și alte categorii de plante, dintre care: leguminoase, plante furajere sau alte plante de cultură.

Simptome: La floarea-soarelui, ciuperca va parazita interiorul calatidiului plantei, unde va produce pete brune. Putregaiul poate cuprinde întreg calatitidiul plantei Țesutul atacat se înmoaie și apoi putrezește. Semințele afectate de putregaiul cenușiu nu mai au luciul caracteristic, sunt pătate la exterior și cad foarte ușor de pe plantă.

Transmitere: Ciuperca se transmite de la un an la altul în principal prin resturi vegetale infectate, dar și prin intermediul semințelor infectate. Sporii putregaiului cenușiu sunt transportați de vânt sau de picăturile de ploaie. În condiții favorabile, aceștia germinează pe plantele de floarea-soarelui, cel mai adesea pe calatidiu, și formează un miceliu care realizează infecția țesuturilor plantei.

Daune: Calatidiul unei plante de floarea-soarelui afectată de putregaiul cenușiu va putrezi, iar miezul semințelor este inutilizabil, având un gust amar. În cele mai multe cazuri, semințele unei plante afectate își vor pierde și capacitatea de germinație.

Pătarea brună și frângerea tulpinii – Diaporthe helianthi f.c. Phomopsis helianthi

Pătarea brună este o altă boală întâlnită la culturile de floarea-soarelui care, dacă nu este combătută la timp, poate compromite în totalitate o astfel de cultură.

Pătarea brună și frângerea tulpinii – Diaporthe helianthi f.c. Phomopsis helianthi

Simptome: În majoritatea cazurilor, această boală se manifestă pe frunzele, petiola, codițele și pe tulpinile plantelor. În zona în care se instaurează infecția vor putea fi observate anumite pete brune, care au până la 20 de centimetri lungime și 3 lățime, iar atunci când se extind, petele înconjoară tulpina.

Transmitere: Transmiterea acesteia de la un an la altul este asigurată de miceliile din resturile de plante bolnave, pe care se vor forma în primăvara următoare și fructificații cu spori.

Daune: La atacurile timpurii și în condiții favorabile de evolutie, Pătarea brună se poate extinde sub forma unui cerc concentric care acoperă tulpina de jur împrejur, va distruge țesuturile în interior, iar la cea mai mică adiere de vânt sau chiar din cauza greutății pălăriei, planta se va rupe.

Pătarea neagră sau înnegrirea tulpinilor – Leptosphaeria lindquistii f.c. Phoma macdonaldi

Este un agent patogen, care afectează culturile de floarea-soarelui în toate zonele de cultură.

Pătarea neagră sau înnegrirea tulpinilor – Leptosphaeria lindquistii f.c. Phoma macdonaldi

Simptome: O plantă atacată de această ciupercă va prezenta leziuni negre sau brun-negricioase la nivelul tulpinii, cu luciu metalic și ușor observabile față de zonele verzi. De asemenea, întreaga frunză și pețiolul din zona de tulpina afectată se usucă. La început, efectele produse de ciupercă se manifestă doar asupra epidermei, însă odată cu avansarea bolii, poate afecta și interiorul tulpinii.

Transmitere: Se transmite de la un an la altul prin resturi vegetale infectate. În timpul anului, sporii sunt transportați de vânt sau de ploaie.

Daune: Odată cu avansarea sa, Leptosphaeria lindquistii va afecta țesuturile întregii tulpini, iar planta se va usca. Acest lucru se traduce printr-o producție la hectar redusă dar și prin semințe sărace în uleiuri.

Rugina – Puccinia helianthi

Rugina este o altă boală infecțioasă care se manifestă asupra culturilor de floarea-soarelui, fiind cauzată de ciuperci microscopice patogene care atacă planta.

Rugina – Puccinia helianthi

Simptome: De cele mai multe ori, rugina florii-soarelui apare primăvara, când frunzele tinere încep să prezinte pete mici, circulare, de culoare gălbuie. În acest stadiu al atacului, acestea sunt destul de greu de văzut, iar boala trece de multe ori neobservată.

În al doilea stadiu, vara și la începutul toamnei, frunzele mature prezintă puncte decolorate, iar pe suprafața interioară a acestora vor putea fi observate pustule pulverulente brune sau negre. Pustulele pot fi întâlnite și pe bracteele din jurul calatidiilor plantei.

Transmitere: În timpul perioadei de vegetație, răspândirea bolii este cauzată de picnospori, iar mai apoi de ecidiospori și de uredospori. De la un an la altul, transmiterea se produce prin teleutospori, aceasta fiind forma sub care ciuperca iernează în resturile vegetale rămase pe sol, fiind foarte rezistentă la temperaturile scăzute și chiar la îngheț.

Daune: O cultură de floarea-soarelui afectată de Puccinia helianthi va avea de suferit, ciuperca va împiedica plantele să se dezvolte corespunzător, iar în unele cazuri va provoca uscarea acestora. La nivel de cultură, acest atac fungic se traduce printr-o productivitate mai scăzută, deoarece atât calitatea, cât și cantitatea producției vor fi scăzute.

Septorioza – Septoria helianthi

Septorioza este o boală produsă de Septoria helianthi, care atacă doar cotiledoanele și frunzele plantei de floarea-soarelui.

Simptome: O plantă infectată cu această ciupercă va prezenta pete gălbui-brunii, colțuroase sau circulare, cu un diametru de 3-15 mm. După ce foliajul bazal se usucă, boala se va extinde și pe frunzele din etajul superior al plantei, iar în interiorul frunzei și în dreptul petelor, se pot observa și câteva puncte negre, mici.

Transmitere: De la un an la altul, acest agent patogen se transmite prin picnosporii de pe resturile vegetale rămase pe sol, fiind extrem de rezistent la temperaturile scăzute de pe timpul iernii. Pe parcursul anului, transmiterea septoriozei este favorizată de ploi bogate cantitativ, vreme umedă sau irigare, îndeosebi după ce plantele înfloresc,.

Daune: Având în vedere condițiile climatice din România, septorioza este o boală de ordin secundar, care, de cele mai multe ori, nu produce daune semnificative de producție.. Dezvoltarea acestei boli presupune precipitații bogate după înflorirea plantei, situație rar întâlnită în zonele din România în care se cultivă floarea-soarelui. Totuși, în situația în care sunt îndeplinite condițiile pentru dezvoltarea bolii, planta poate afecta calitatea și cantitatea producției de floarea-soarelui.

Alternarioza – Alternaria helianthi

Alternarioza – Alternaria helianthi

Alternarioza este o boală asemănătoare cu septorioza, care atacă în principal frunzele plantei de floarea-soarelui, mai exact porțiunile localizate între nervurile acestora.

Simptome: O plantă atacată de alternarioză va prezenta pete maronii-negre sau negre între nervurile frunzelor, dar și pe alte organe aeriene, precum calatidiile sau tulpinile acestora. Primele simptome vizibile pot fi observate la marginea frunzelor, unde vor apărea pete brune, care mai apoi se vor extinde spre interiorul acestora și se vor uni cu alte pete, iar pe vreme umedă acestea se vor dezvolta și mai mult.

Pe tulpini se vor observa pete negre, care se vor uni și vor crea dungi brune și negre, iar la nivelul calatidiului se vor observa, la început, pete de decolorare, după care se vor transforma în pete brun-negricioase.

Transmitere: Agenții patogeni se transmit de la un an la altul prin intermediul resturilor vegetale rămase pe sol, în care ciuperca va putea supraviețui iernii. Organele aeriene infectate cu alternarioză vor prezenta pete concentrice, care vor forma spori și care vor infecta cultura pe tot parcursul verii.

Daune: În cazul unor condiții favorabile de dezvoltare, alternarioza va debilita plantele afectate, prin distrugerea masei foliare a acestora.

 

Rugina albă – Albugo tragopogonis

Rugina albă – Albugo tragopogonis

Rugina albă sau Albugo este o boală nou întâlnită la floarea-soarelui.

Simptome: O plantă de floarea-soarelui infectată cu rugina albă va prezenta leziuni pe tulpini, calatidii, petiol sau bractei, însă cele mai evidente sunt cele de pe suprafața frunzei. În exteriorul acestora se pot observa pete de culoare galben-verzuie, pe când în interior se va forma o crustă de culoare alb-crem.

Transmitere: Boala este favorizată de nopțile răcoroase, cu rouă sau ploaie, și de zilele călduroase. Rugina albă se transmite de la un la altul prin seminte și resturi vegetale infectate.

Daune: Cu toate că simptomele apărute la nivelul plantei sunt foarte vizibile, există cazuri foarte rare în care această boală a generat scăderi semnificative de producție. Totuși, în cazul în care factorii ce favorizează dezvoltarea fungilor sunt îndepliniți, pierderile de producție pot ajunge la 300-500 kg/ha.

Măsuri de prevenire si combatere a atacului de boli şi dăunători

Pentru a preveni și combate complexul de boli cu care cultura de floarea-soarelui s-ar putea confrunta, sunt necesare mai multe măsuri, atât fitotehnice cât și tratamente chimice. Dintre măsurile agrofitotehnice menționăm: o rotație corespunzătoare a culturii, încorporarea în sol a resturilor vegetale după recoltare; asigurarea unei densități optime; fertilizarea optimă, fără exces de azot care sensibilizează plantele; folosirea de hibrizi cu rezistență sporită etc. Ca măsuri chimice menționăm: tratamentul la sămânță și tratamente în perioada de vegetație. Tratamentul la sămânță cu fungicide este de o foarte mare importanță pentru prevenirea atacului de mana și a altor boli cu transmitere prin semințe și/sau sol.

Pentru tratamente în perioada de vegetație este recomandată aplicarea unuia sau mai multor tratamente cu un fungicid dpecific, omologat pentru această cultură. Tratamentul cu fungicid pentru floarea-soarelui trebuie realizat în mod preventiv, înainte de producerea infecțiilor propriu-zise, cel mai târziu la apariția primelor simptome.

Deoarece cultura poate fi atacată de numeroși agenți patogeni, este important să folosim un fungicid cu spectru cât mai larg și cu o durată de acțiune cât mai îndelungată. Astfel, vom reuși să acoperim o perioadă cât mai mare de protecție a plantației, dar și să o ferim de cele mai întâlnite boli. Având în vedere ca majoritatea bolilor care afectează floarea soarelui pot ataca începând cu stadiile timpurii și pot continua pe toata perioada de vegetație, schema generală de aplicare a fungicidelor cuprinde aplicarea a două tratamente în vegetație. Primul tratament este recomandat a se aplica când plantele de floarea-soarelui au 6-8 perechi de frunze. Al doilea tratament se recomandă a se aplica în perioada de la diferențierea calatidiului până la înflorit. Unul dintre cele mai eficiente tratamente, care poate fi folosit pentru combaterea bolilor la floarea-soarelui și care va da randament chiar și împotriva celor mai agresive boli, precum Sclerotinia, este Pictor, un fungicid sistemic extrem de eficient, îndeosebi datorită bunului echilibru dintre cele două substanțe active – boscalid și dimoxistrobin.

Pentru obținerea productivității maxime, acest fungicid se aplică într-un program preventiv, iar doza recomandată este de 0,5 litri la hectar.

Combaterea dăunătorilor

Ratisoara porumbului (Tanymecus dilaticollos)

Are o generatie pe an si ierneaza ca adult in sol. Adultii apar la sfarsitul lunii martie, cand temperaturile depasesc 9 grade Celsius. Este o specie polifaga, dar cele mai mari pagube le produce la culturile de porumb si floarea soarelui. Adultii rod frunzele inca din faza de rasarire. Dupa ce planta a format 3-4 frunze adevarate, aceasta insecta nu mai pune probleme.

Ratisoara porumbului (Tanymecus dilaticollos)

În lipsa produselor insecticide pentru tratarea seminţei, combaterea răţişoarei se efectueaza exclusiv prin tratamente cu insecticide la începutul răsăririi. In acest scop se pot utiliza Calypso 90 ml/ha sau insecticide din grupa piretroizilor ca Decis Mega 0,15 l/ha sau Forza 0,3 l/ha, Lamdex – care este şi repelent sau benzi de mazăre – cu efect repelent (recomandare pentru suprafeţe mici sau semănat în benzi, pentru combaterea ecolgică).

Viermii sârmă (Agriotes spp)

Aceste insecte sunt larvele gândacilor pocnitori. Aceaştia ierneaza în sol ca larvă de diferite vârste şi dezvolta o generaţie la 4-5 ani. Viermii sârmă sunt foarte periculoşi deoarece atacul lor nu poate fi identificat rapid. Aceaştia consuma sistemul radicular, iar planta se ofileşte şi moare.

Viermii sârmă (Agriotes spp)

Gandacul pământiu (Opatum sabulosum)

Dezvolta o generaţie pe an şi ierneaza ca adult în stratul superficial solului. Adulţii pun probele mari în primele faze de vegetaţie. Modul de atac este asemănător cu cel al raţisoarei porumbului. Atacuri mari se pot produce la culturile semănate timpuriu. De asemenea, în condiţii de secetă pagubele pot ajunge pana la 60 %.

Gandacul pământiu (Opatum sabulosum)

Afidele, păduchii plantelor

Afidele atacă nenumărate tipuri de plante, de la cereale, la legume și flori, iar dacă nu sunt combătute în mod eficient, pot compromite în mare măsură producția. Află cum să combați atacul lor în mod eficient.

Există nenumărate specii de afide, însă cele mai răspândite la noi sunt Myzus persicae, Hyalopterus pruni, Aphis gossypii,Aphis pomi,Macrosiphum avenae, Sitobion avenae, Metopolophium dirhodum, Rhopalosiphum padi etc.

Afidele, paduchii plantelor

Păduchii de plante adulți sunt, de regulă, verzi, roșii sau bruni, au, în funcție de specie, o lungime de cca. 1,5 mm și apar atât în forme înaripate, cât și neînaripate. În funcție de specie, corpul afidelor este alungit (la Macrosiphum avenae, de pildă) sau oval (Metopolophium dirhodum), abdomenele sunt întunecate sau deschise. Larvele se aseamănă de regulă cu insectele adulte.

Atac al afidelor

Afidele se hrănesc cu seva plantelor. Ele înțeapă cu trompele lor celulele frunzei și sug seva, fapt ce duce la scăderea capacității plantei de a se dezvolta. În același timp, afidele pot transmite boli plantelor. Substanța zaharoasă pe care o lasă în urma lor poate conduce la o aglomerare a ciupercilor, atrage furnicile și duce la inhibarea schimbului gazos, afectând procesul de fotosinteză.

Atacul afidelor se poate observa cu ochiul liber, micile insecte fiind vizibile pe suprafața plantelor. De regulă, grupuri dense de afide se localizează în apropierea principalelor vase care transportă seva în plantă. Totodată, pe frunze apar pete și atrofieri, frunzele se înnegresc și se răsucesc, iar plantele se usucă. Adulții și larvele formează colonii care pot afecta frunzele, florile sau lăstarii.

Afidele excretă o substanță zaharoasă, care reprezintă un substrat potrivit pentru dezvoltarea unor agenți patogeni precum ciuperci care ulterior atacă planta (ex Alternaria).

Afide

Pentru că afidele consumă substanțele nutritive ale plantei și lasă în urmă un mediu propice pentru dezvoltarea bolilor, reprezintă o dublă amenințare, ce poate duce la compromiterea unei părți considerabile ale recoltei. Este, deci, o prioritate să combatem atacul afidelor cât mai devreme cu putință.

Tratamente chimice împotriva afidelor: Afidele pot fi combătute eficient cu ajutorul produselor sistemice de protecție a plantelor, dăunătorii preluând substanța activă împreună cu seva elaborată. În același timp, și mijloacele de contact dau rezultate bune. Printre produsele pe care le poți utiliza pentru a combate atacul afidelor se numără Fastac Active. Este un insecticid piretroid de sinteză, rezistent la lumină, care combate adulții, larvele și ouăle mai multor tipuri de insecte dăunătoare, printre care și afidele. Acesta acționează atât prin contact, cât și prin ingestie.

Se recomandă aplicarea la apariția larvelor sau adulților, sau la depășirea pragului economic de dăunare, în funcție de dăunătorul țintă. Produsul ar trebui să fie aplicat astfel încât să se asigure acoperirea uniformă a plantelor cu soluție.

Afidele sunt dăunători aproape universali. Atacă aproape orice tip de plantă, iar dacă nu se acționează împotriva lor pot duce la daune importante. Din fericire, însă, atacul lor nu este foarte greu de combătut și nici nu trece neobservat, deoarece coloniile sunt vizibile. Pentru combaterea afidelor se recomanda Mavrik 0,2 l/ha, Karate Zeon 0,15 l/ha sau alte insecticide din grupa piretroizilor.

Recoltarea

Stabilirea momentului recoltării floarii soarelui are importanţă atât pentru cantitatea, cât şi pentru calitatea producţiei. Volumul miezului achenelor de floarea soarelui atinge mărumea normală la 12 – 14 zile de la fecundare. Acumularea substanţei uscate în seminţe continuuă . se consideră că a încetat acumularea atunci când umiditatea acestora ajunge la 38 – 40%. Încetarea acumulării substanţei usate marchează începutul fazei de maturitate.

Aspectul morfologic al plantelor de floarea soarelui în momentul când este indicată recoltarea este următorul: când umiditatea seminţelor este cca 15%, cca 50% din capitule sunt uscate, au 44% au culoarea galben brună.

Este îndicat ca recoltatul să se efectueze într-o perioadă cât mai scurtă (6 – 8 zile), astfel încât umiditatea seminţelor să nu scadă sub 10 – 11%. Prelungire perioadei de recoltare atrage după sine pierderi de 200 – 300 kg/ha, prin scuturare.

Umiditatea STAS de păstrare a seminţelor de floarea soarelui este de 9%, fiind o plantă uleioasă. De aceea, la depozitare, trebuie  luate măsurile corespunzătoare de scădere a umidităţii, aerare, existând pericolul de “încingere”. și autoaprindere.

Producții

După datele Ministerului Adriculturii, în perioada 2015 – 2018 au fost semănate suprafețe cu floare soarelui cuprinse între 998 mii – 1039,8 mii, producțiile medii fiind de 1785 – 2917 kg/ha, osilând de la o zonă de favorabilitate la alta, dar mai ales în funcție de favorabilitatea climatică.

Anul agricol Suprafața însămânțată ha Producția medie Kg/ha
2015 1011,5 1765
2016 1039,8 1955
2017 998,0 2917
2018 1.098,0 2805

Capacitatea de producție a hibrizilor de floarea soarelui este net superioară rezultatelor obținute în producție, ajungând la valori de 4500 – 5000 kg/ha.

Ar trebui să fim mulțumiți dacă în producție se obține aproximativ 70% din capacitatea de producție a unui hibrid!

Alegera hibridului pentru semănat este foarte importantă, hibridul contribuid la rezultatele finale ale tehnologiei de cultură cu cca 30%!

dr. ing. Tudorina Nistor

Related posts

One Thought to “Tehnologia de cultură a florii soarelui”

  1. Grigore

    Mulțumim articole foarte bune. Mulțumim.

Leave a Comment