Natura este plină de “producători”- plante şi animale, care în procesul lor vital, într-un scop sau altul (hrănire, apărare, răspândirea urmaşilor), zămislesc o serie de substanţe ce se dovedesc etrem de utile pentru viaţa planetei şi pentru existenţa omului. Cei mai ingenioşi şi desăvârşiţi “producători’ sunt plantele verzi. Prin fotosinteză, funcţie vitală pentru plante şi de mare însemnătate pentru întrega planetă, acestea îşi asigură hrănirea şi creşterea. Omul a reuşit să afle secretele fotosintezei, dar nu a reuşit, încă, s-o reproducă pe scară largă.
În tainicul laborator al fiecărei frunze, micuţul şi verdele cloroplast, cu ajutorul energiei solare şi a bioxidului de carbon captat din aer, transfomă apa şi substanţele minerale, extrase de rădăcini din pământ, în sute de substanţe, de la amidon, grăsimişi dulciuri, până la culori, parfum, otrăvuri!
Deși foarte mici și aparent neînsemnate, bacteriile fac adevărate “minuni de viteje”. Fără bacterii, Pământul ar fi sterp și culturile sărace, nu ar exista nici pâine, nici bere, nici brânză, nici vin, nici murături, nici lapte de bătut, nu ar lua naștere sulful, gazul metan și nici, chiar, “aurul negru”.
Animalele , chiar și cele mai mici, pentru a-și forma scheletul extreg compuși chimici de calciu și siliciu din mediul înconjurător ca, după moartea lor substanțele minerale rezistente să se adune în cantități uriașe, dând naștere, după milioane și milioane de ani, la adevărați munți sau insule în mijlocul oceanelor.
Sideful scoicilor, al perlelelor, al colților de elefant a constituit și mai constituie un produs comercial valoros, ca și purpura melcului MUREX, ori secrețiile aromate ale unor animale, cum ar fi ambra cașaloților, moscul unor căpriori asiatici, borangicul viermilor de mătase, cuiburile de rândunică – -delicatese în unele zone ale lumii. Ca să nu mai vorbim de valoarea nutritive a cărnii și a grăsimii animale procurată prin vânat, pescuit sau zoocultură. Se mai pot aminti plantele tinctoriale sau a uleiurilor parfumate esnțiale.
Amidon și proteine
Anticii adăugau la strălucita constelație a zeilor olimpici o zeitate supremă a ogoarelor, mai mare peste terenurile agricole, zeița DEMETRES – CERES cu cosițe împletite din spice de grâu. Astfel că, un grup de plante a primit numele de cereale, în cinstea patroanei lor CERES. Toate cerealele au o caracteristică fără excepție: prin macinarea semințelor (cariopse) se obține o făină bogată în amidon gluten și vitamine, din care se coc turte și pâine. Grâul nu numai că este principala planta de cultură pentru pâine, este totodată și cea mai veche cereala cunoscută, datând din anul 7000 î.e.n., din Caucazul de est, Asia Mică, Grecia, Europa Centrală, până in India, Asia Centrală, Iran, Gruzia, zona mediteraneană (a doua linie de origine). Nu a fost folosit de la început pentru pâine. La început oamenii, timp de veacuri, zdrobeau boabele și coceau pe pietre incinse turte sau il foloseau ca terciuri. Coca fermentată de făină are origine tropicala, roadele faimosului arbore de pâine fiind înzestrate de la natură cu proprietatea de a fermenta cu ușurință după maturizare. Din clipa când făinii de grâu, ca și a altor graminee (secara, triticale, chiar orzul), i s-a pus maia de drojdie acestea au devenit propriu zis o planta pentru pâine.
Hrana de bază a celor mai mulți oameni de pe planetă este OREZUL, a cărui origine se găsește în țările din sud-estul Asiei (China, India, Pachistan, Birmania, Coreea, Vietnam, Tailanda, Laos, Indonezia, etc.), care numără laolaltă mai mult de jumătate din populația globului. Se spune că orezul este un produs al musonului. Vânturile constante care bat dinspre Oceanul Indian aduc pe continentul asiatic uriașe cantităti de umezeală.
Vestitul Mondamin, porumbul poate fi socotit intermediarul între zona grâului și a orezului. Se pare că zona lui de origine este Mexicul, de unde s-a răspândit după călătoria lui Coulmb. A fost una din principalele surse de hrană pentru aztecii din Mexic, mayașii din America Centrală, incașii di Peru și chibhașii din Columbia. Zeița CHICOME COUATL, echivalentul zeiței romane CERES,era reprezentată purtând știuleți de porumb în mâini, iar HIAWATHA, cea mai frumoasă legend a triburilor indiene, îl înfățișează sub chipul viteazului MONDAMIN, pe care HIAWATHA trebuie să-l învingă, smulgându-i veșmântul galben-verde, precum și podoaba de pe cap- apoi -acoperindu-i trupul cu pământ.
Tuberculii miraculoși
Tuberculii, tulpini subpământene puțin înroșate, sunt prețioase depozite de substanțe nutritive, mai ales amidon, substanțe proteice (gluten) care au intrat din vremuri străvechi în alimentația omului.
Cel mai celebru este tuberculul cartofului (Solanum tuberosum), de origine americană a cărei patrie de origine , se pare, a fi mica insula CHILOE, situata în apropiere de Chile. Tuberculii au fost denumiți de băștinași papa, care erau mici, amari și se stricau repede. Populațiile de indieni au inventat un procedeu simplu și eficace de a conserva tuberculii, sub forma papa-chuno. Supusi înghețului din timpul nopții, tuberculii ușor dezghețați la căldura zilei, erau striviți cu tălpile picioarelor și pierdeau astfef apa prin evaporare. După repetarea acestei operații de câteva ori, chuno erau spălați cu apă și zvântați definitiv. Produsul astfel obținut era lipsit de gustul amar și se păstra luni în sir.
Aici l-a descoperit, probabil, expediția lui Gonzalo Jiminez de Cazada, în 1597. După circa 28 ani, 1565, a fost adus în Spania, unde merele de pământ nu au fost băgate în seamă, doar botanistul Carol Clusius a cultivat câțiva tuberculi în grădinile botanice din Viena și Frankfurt. Sub formă de dar oferit Papei, ei au ajuns în Italia, unde au primit numele de tartuffi, din cauza asemănării cu trufele.
Abia în secolul al XVIII-lea a început să cucerească Europa, mai întâi ca planta ornamental și mai apoi ca aliment.
In aceasta categorie (amidon) de producători uimitori ai naturii putem încadra cu ușurință : maniocul (Manihot utilissima), batata sau cartoful dulce (Ipomoea batatus), arborele de pâine (Artocarpus communis), liana ierboasă africană (Dios corea) Colocasia.
Lanurile subacvatice
“Viitorul omului depinde de felul în care el va ști să valorifice marea” (J. y. Cousteau).
Sansa de supraviețuire peste 100 – 200 de ani va atârna , în bună măsură, de valorificarea imenselor resurse vegetale pe care le ascund mările și oceanele planetei, de nemărginitele lanuri de alge roșii, verzi și brune care unduiesc în apele platformelor continentale până la 200 m adâncime ori plutesc la suprafața oceanelor.
Rezerva mondială de alge ar fi cam de 200 milioane tone, din care omul valorifică acum doar 1%. Zonele cele mai bogate le reprezintă Oceanul Pacific și mările înconjurătoare (2/3 din producția mondială), mai ales coastele Rusiei, Chinei, Japoniei, Coreei. Urmează Oceanul Atlantic cu Marea Nordului și Marea Baltică (coastele Islandei, Irlandei, Scoției, Norvegiei, Danemarcei, țările baltice, ca și coastele estice ale Argentinei).
Și Marea Neagră ascunde cel mai important stoc din lume de alge roșii Phyllphora (așa numitul “camp al lui Zernov”) cifrat la circa 2 milioane tone.
Mariculturala sau acvicultura începe să dea rezultate, în multe țări fiind însămânțate alge pe fundul mărilor, bucătăria japoneză având în meniuri produse vestite: noriko-sushi (chifteluțe de alge Porphyra orez cu pește), kombu (friptură de alge Laminaria), sadvișe Kelp, supă wakame, limu-luan, mâncare fină rezervată odinioară aristocrației.
Valoarea nutritiva a algelor este importanta. Astfel, Laminaria – o alga brună conține de 30000 de ori mai multi od decât apa marina, de 300 ori mai mult cupru, de 500 ori mai mult fosfor, iar fier cel puțin cât laptele și spanacul și bineînțeles întregul complex vitaminic.
Chiar și ciupercile conservate cu ajutorul algelor sunt un beneficiu al uimitorilor producători vegetali.
Tomatele, ardeii și pepenii fructifică mai repede și mai bine dacă sunt puverizați cu făină de alge, iar vacile și găinile devin mai productive.
În multe regiuni din India se folosesc cu succesca îngrășăminte chimice, anume cenușa de alge, economisindu-se circa 40% din necesarul de îngrășăminte.
Din mucilagiul (substanță gelatinoasă) algelor se obțin o serie de produse industrial ca agarul (Anhfeltia ți Gelium), carragenul (Chondrus și Grigartina) și alginații (Macrocystis, Laminaria), coloizi cu largă aplicare industrial.
“N-ar fi exclus ca agricultura să schimbe tractorul cu barca cu motor, plugul cu draga, pălăria de soare cu labele de gâscă pentru înnot” -Tudor Opriș.
Alte plante paveze împotriva foametei
Quinona (Chenopodium quinona), ruda lobodei noastre conține 14% proteine, vitamina C și complexul vitaminelor B și bineînțeles amidon. Este o planta modestă, crește în zone deșertice, în pustiuri, fiind rezistentă la îngheț, capabilă să producă pe soluri sărace.
Mazărea pătată (Psophocarpus tetragolobus) numită așa după cele patru muchii ale păstăii sale, asemănătoare cu niște aripioare. Aproape toate părțile plantei sunt comestibile. Păstăile și boabele dacă sunt opărite capătă gust de ciupercă.formează tuberculi bogați în amidon.
Topinamburul (Helianthus tuberosus) ai căror tuberculi sunt cunoscuți drept napi, fiind un excellent aliment și un valoros producător de alcool.
Soia (Glicine hispida) are calități nutritive excepționale, ceea ce i-a adus porecla de “vaca verde”.
dr. ing. Tudorina Nistor
