Culturile de acoperire – un instrument agronomic multifuncțional

Culturile de acoperire – un instrument agronomic multifuncțional

Considerată inițial ca o constrângere legată de Directiva Nitraților, culturile de acoperire au dobândit de-a lungul timpului statutul de instrument multifuncțional. Agronomii și fermierii își descoperă treptat interesele agronomice în protecția solurilor și îmbunătățirea fertilității acestora, și prin fertilizarea verde.

Intrată în vigoare în 1991 în Uniunea Europeană, Directiva Nitraților își propune să reducă poluarea apei cu nitrații de origine agricolă, în special în zonele vulnerabile. Astfel, aproape 70% dintre fermierii francezi sunt obligați să înființeze toamna culturi intermediare care captează nitrații, pentru a capta, în această perioadă umedă, reziduurile de azot din culturi și azotul din mineralizarea materie organică. În treizeci de ani, s-a format marea familie de culture de acoperire recunoscute pentru multiplele lor utilizări și virtuțile agronomice. Reglementările europene recunosc, de asemenea, zonele acoperite ca zone de interes ecologic (SIE) și ca mijloc de derogare de la diversificarea rotației, în cadrul ecologizării PAC. În timp ce respectă constrângerile de reglementare regionalizate, fermierii și agronomii descoperă treptat avantajele acestei practici.

Culturile de acoperire sunt acum văzute mai degrabă ca o investiție decât ca un cost. Mentalitatea trebuie schimbată și în cadrul agriculturii românești. Culturile de acoperire trebuie percepute ca un interes tehnic.

Vremea este foarte uscată în timpul plantării culturilor de acoperire vara, iar gerul de iarnă este insuficient pentru a le distruge iarna. Pentru a evita aceste dificultăți, au fost și sunt testate mai multe căi, în special legate de perioade diferite de înființare. De exemplu, sunt semănate odată cu rapița și întreținute după recoltare până la semănarea grâului. Datorită efectului de momeală, aceste plante fac posibilă reducerea insecticidelor. În plus, reducerea erbicidelor este frecventă și reziduuri importante de azot rămân pentru următoarea cultură. La grâu, se poate semăna trifoi în februarie, pentru a servi drept cultură de acoperire după recoltare.

Culturile de acoperire ocupă spațiu și limitează instalarea buruienilor . Ele îmbunătățesc structura solului și infiltrarea apei și reduc scurgerea și eroziunea. Ele produc biomasă utilă pentru activitatea biologică a solului și servesc ca fertilizant verde.

10 până la 50% din azot a revenit la următoarea cultură

În anii 1990, Arvalis-Institut du Végétal a demonstrat eficacitatea culturilor de acoperire în limitarea levigării nitraților. Cu condiția să fie suficient de dezvoltate la începutul sezonului, ele atrag apă și substanțe nutritive din sol și reduc scurgerile cu 50% față de solul gol (în două luni și jumătate de la sfârșitul verii până la mijlocul lunii noiembrie). În momentul distrugerii coronamentului, nutrienții stocați în biomasă sunt mineralizați treptat și o parte din azotul depozitat în formă organică va fi disponibil pentru următoarea cultură.

Douăzeci și trei de studii efectuate de Arvalis pe parcursul a zece ani arată producția de biomasă, înregistrată în toamnă între 1 și 2 t de substanță uscată la hectar pentru cele trei familii principale de culturi de acoperire (ierburi, crucifere, leguminoase). Cu rădăcina sa pivotantă, ridichea furajeră  produce în medie 3 t SU/ha. Nivelul de azot absorbit este, conform măsurătorilor, între 20 și 60 kg/ha, sau chiar mai mult la leguminoase. Datorită înființării rapide, cruciferele (muștar, ridichi, rapiță) sunt cele mai eficiente în captarea azotului. Pe de altă parte, leguminoasele (măzăriche, trifoi, fasole) sunt mai capabile să furnizeze azot culturii următoare datorită capacității lor de a capta acest element din aer. Cu toate acestea, viteza lor mai mică de înființare poate promova răsărirea buruienilor. Acesta este motivul pentru care nu sunt recomandate pentru semănat târziu.

Ovăzul, secara, raigrassul vor stoca în special carbon. Degradarea acestei biomase poate, totuși, să creeze o „foame de azot” pentru următoarea cultură. Diferitele familii sunt deci complementare, de unde avantajul combinării mai multor specii . Acest lucru este valabil și pentru îmbunătățirea structurii solului: cu rădăcinile pivotante, cruciferele îl forează în adâncime, în timp ce alte specii vor pătrunde mai degrabă primii cinci centimetri.

Semănați pe pământ curat

Într-un context din ce în ce mai restrictiv față de substanțele fitochimice, culturile de acoperire aduc speranță pentru capacitatea lor de a concura și de a înăbuși buruienile. Totuși, acest obiectiv reprezintă o adevărată provocare, deloc ușor de atins. O cultură intermediară poate limita germinația buruienilor, dar reduce posibilitățile de intervenție mecanică. Există riscul apariției semințelor de buruieni, mai ales dacă acestea sunt deja prezente la înființarea culturii de acoperire. De aici și importanța semănatului pe sol curat.

Foarte puține specii nedorite își pot finaliza întregul ciclu într-o cultură intermediară. Pentru a face acest lucru, trebuie să urmeze un ciclu scurt și să poată produce semințe viabile, în ciuda sumelor de temperatură destul de scăzute. În prezența acestor așa-numite buruieni „de 100 de zile”, este deci necesar să ne asigurăm că învelișul este distrus cât mai curând posibil pentru a evita infestarea pe termen lung.

Vom reveni, descoperind împreună tainele culturilor de acoperire.

Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook