Continuăm să discutăm despre pășunatul pe parcele și cum ne putem îmbunătăți performanțele printr-o mai bună administrare a pajiștilor. După ce am prezentat primul principiu al pășunatului pe parcele (Pășunatul pe parcele maximizează randamentul și disponibilitatea furajelor), astăzi vom vorbi despre regula 2, și anume „Menținerea calității pajiștilor pentru a satisface nevoile de nutrienți pentru animale”
Principiul 2: Menținerea calității pajiștilor pentru a satisface nevoile de nutrienți pentru animale
Pășunatul pe parcele permite fermierului să regleze frecvența și intensitatea pășunatului pentru a controla calitatea, randamentul, utilizarea și durata de exploatare a pășunilor. Un sistem solid de pășunat cu rotații corecte are beneficii pentru producția și utilizarea furajelor. Aceste beneficii principale ar fi: calitate, recreștere, durată, utilizare și utilizarea nutrienților.
Calitate
Sistemele de pășunat pe parcele, față de pășunatul continuu, mențin pășunile într-o stare de creștere activă. Cu pășunatul continuu animalele tind să se întoarcă în aceeași zonă în mod repetat și să permită ierburilor din zonele nepăsunate să devină mature, ceea ce duce la reducerea consumului și a digestibilității. În concluzie, calitatea generală a pășunilor scade. Cu pășunatul pe parcele, pășunatul selectiv este limitat, ceea ce duce la un pășunat mai uniform și o recreștere mai uniformă.
În pășune calitatea furajelor variază foarte mult de la baza plantei până la frunzele de sus, în special la leguminoase și într-o măsură mai mică la graminee. Jumătatea superioară a unui covor vegetal de lucernă sau de trifoi roșu, de exemplu, conține cea mai mare parte a producției de frunze. Prin urmare, calitatea furajelor leguminoase este mai mare în jumătatea superioară a pășunii decât în jumătatea inferioară. Proteina brută din primii 15 cm (începând de sus) ai unui pajiși de lucernă, de exemplu, poate fi de două ori mai mare decât în partea inferioară. (Conținutul de energie urmează un model similar, deși nu scade la fel de brusc spre partea inferioară a plantei.)
Această stratificare a calității în covorul vegetal al pășunilor are implicații practice. Managementul pășunatului care promovează îndepărtarea jumătății superioare pentru a susține câștiguri maxime este o tehnică numită pășunat de sus. Vitele sunt excelente ca păstori de top, deoarece selectează furaje de cea mai bună calitate și își maximizează câștigurile medii zilnice. Cu toate acestea, rămâne furaj rezidual semnificativ atunci când se folosește pășunatul de sus. Acest material rezidual, deși de o calitate mai scăzută, este totuși valoros pentru vacile înțărcate sau alte animale cu nevoi nutriționale mai mici. Putem folosi pășunatul de sus cu animalele productive, de top, urmând ca apoi să pășunăm cu vacile înțărcate sau alte animale cu cerințe nutriționale mai scăzute – așa zisul pășunat lider/urmăritor. Acest sistem permite utilizarea maximă a pășunii, precum și niveluri ridicate de producție animală pe hectar.
Pășunatul rapid, neselectiv care are loc cu pășunatul rațional este un avantaj în pășunile de tip graminee-leguminoase, deoarece permite ca recreșterea leguminoaselor și recreșterea gramineelor să aibă loc aproximativ în aceeași rată. Dacă este folosite doar pășunatul de sus, înălțimea de pășunat rămânând ridicată, gramineele tind să crească mai rapid.
Recreștere
Pășunatul prin rotație și menținerea atât a rezervelor adecvate de carbohidrați din rădăcină sau miriște, cât și a suprafeței corespunzătoare a frunzelor reziduale vor duce la rate maxime de recreștere. Rata de recreștere a speciile furajere după pășunat sau cosit este legată de suma suprafeței frunzelor rămase și de rezervele de carbohidrați din sistemul radicular, ambele furnizând energia necesară pentru o creștere rapidă.
Ciclul de odihnă într-un sistem de pășunat rațional permite speciilor care furnizează carbohidrați (cum ar fi lucerna, trifoiul roșu, etc) să mențină rezervele adecvate de energie pentru a alimenta regenerarea. De pășunatul pe parcele pot beneficia speciile furajere care se bazează mai mult pe suprafața frunzelor reziduale pentru recreștere (păiușul înalt, păiușul de livadă), deoarece presiunea de pășunat poate fi gestionată pentru a lăsa suficient țesut de frunze verzi pentru a alimenta acea regenerare.
Pășunatul care îndepărtează cea mai mare parte din creșterea superioară disponibilă a ierburilor duce la moartea și desprinderea unor porțiuni mari din sistemele de rădăcini fibroase ale ierburilor. Nu ne alegem decât cu o creșterea lentă, o reducerea a infiltrației apei în sol și a absorbției ei de către plantă.
Durata de viață
Pășunatul pe parcele va avea ca rezultat o durată de viață (persistență) mai mare a speciilor furajere care cresc din carbohidrații stocați și sunt sensibile la suprapășunat sau defolieri repetate. De asemenea, ajută speciile să reziste în perioadele de stres cauzat de secetă.
Utilizare
Majoritatea pășunilor conțin o cantitate mare de furaje care nu este niciodată consumată și în cele din urmă se descompune. Sistemele tradiționale de pășunat continuu pot folosi doar 30 până la 50% din furajul disponibil. Restul furajului este fie călcat în picioare, murdărit, fie de mică valoare pentru că se supramaturează sau moare. Cea mai mare parte a acestei pierderi are loc cu stocurile de toamnă subutilizate și în perioadele de creștere rapidă în care există un surplus dincolo de ceea ce este necesar pentru animale. Atunci când se utilizează densitatea adecvată, scurtarea perioadelor de pășunat la trei până la șapte zile crește gradul de utilizarea cu 50-65%; la două zile, 55-70%; iar la o zi, 60-75%.
Fertilizarea
Fertilitatea pășunilor reprezintă o oportunitate reală pentru fermieri. Sondajele arată că testarea solului se face doar pe aproximativ 10% din pășuni. Dintre pășunile care sunt testate, 40% au pH-ul sub 6,0, 45% au un conținut scăzut de fosfor și 35% au un conținut scăzut de potasiu. Aceste rate scăzute ar trebui să fie o preocupare pentru fermieri pentru toate tipurile de pășuni, dar sunt deosebit de critice pentru terenurile în care urmează să fie stabilite și cultivate leguminoase. În mod ideal, fertilizarea pășunilor ar trebui făcută conform recomandărilor analizelor solului pentru a atinge nivelurile dorite de producție a pășunii.
O tonă de furaje provenită dintr-o pășune de tipul gramine-leguminoase recoltată ca fân consumă 16-20 kg de azot (N), 4,5-7 kg de fosfor (P2O5) și 18-23 kg de potasiu (K2O). Animalele elimină, în fecale și urină, între 70 și 90 la sută din N, P și K pe care îl consumă din furaje. Deoarece o vacă matură (550 kg) pe pășune sau consumând fân mănâncă aproximativ 5,5 tone de furaje pe an, o cantitate semnificativă de nutrienți trece prin sistemul lor digestiv. Gunoiul de grajd poate fi o resursă valoroasă în menținerea fertilității solului pășunilor.
Pășunatul pe parcele asigură o distribuție mai bună a gunoiului de grajd (fertilizare) decât pășunatul obișnuit continuu. Cercetările au arătat că valorile P și K ale testelor de sol sunt adesea de trei până la cinci ori mai mari decât nivelurile medii în sistemul de pășunat continuu. Parcelele mai mici și distanța mai mică până la apă în sistemele de pășunat rotativ îmbunătățesc distribuția gunoiului de grajd.
De asemenea, gunoiul de grajd este distribuit mai uniform la densități de pășunat mai mari. Când zona de deplasare a animalului este restricționată, pășunatul și distribuția gunoiului de grajd sunt îmbunătățite.
Menținerea fertilității pășunilor numai cu nutrienții furnizați de gunoiul de grajd și urină poate fi ușoară pe unele pășuni, dar mai dificilă pe altele. Monitorizarea realistă a fertilității pășunilor prin testarea solului (în general, la fiecare trei ani) și practicile de pășunat care încurajează o distribuție mai uniformă sunt esențiale.
Despre Principiul 3: Profitul economic poate fi realizat prin îmbunătățirea eficienței și productivității animalelor vom discuta într-un material viitor.
Cosmin Daniel Ion
