- Îngrăşăminte minerale
În condiţiile unei agriculturi moderne care trebuie să ofere cantităţi tot mai mari de produse agricole, în condiţiile creşterii demografice mondiale, dar şi pentru producţia ecologică, destinată unui segment mult mai redus şi mai selectiv de piaţă, o importanţă majoră o reprezintă orientările spre o agricultură durabilă. Stabilirea regimului de nutriţie a plantelor constituie o prerogativă din perspectiva evaluării dozelor de fertilizanţi care să asigure un optim al nutriţiei şi dezvoltării plantelor.
Dacă îngrăşămintele nu sunt folosite corespunzător, ţinând cont de însuşirile solului, gradul lui de aprovizionare cu elemente nutritive, necesarul de nutrienţi al plantelor şi de recoltele prognozate, acestea pot deveni surse importante de poluare a mediului înconjurător şi în special a mediului acvatic.
În conformitate cu legislaţia naţională, în agricultura din România se utilizează numai îngrăşămintele cu marcajul (EC) produse în Uniunea Europeană, conform Regulamentului (CE) nr. 2003/2003 al Parlamentului şi al Consiliului din 13 octombrie 2003 privind îngrăşămintele, cu modificările şi completările ulterioare, sau autorizate în România. Lista îngrăşămintelor comercializate şi autorizate în România, se află publicată pe site-ul http://www.icpa.ro, în Registrul electronic al îngrăşămintelor.
Disiparea nutrienţilor aplicaţi în sol în alte componente ale mediului (în mod special în mediul acvatic) depinde de solubilitatea fiecărui tip de îngrăşământ utilizat. Astfel, în marea lor majoritate, îngrăşămintele chimice cu azot sunt solubile aproape în totalitate în apa din sol, ceea ce creează posibilitatea pierderilor de nitraţi în anumite circumstanţe şi concentrarea lor în timp în apele subterane şi de suprafaţă. Fosfaţii prezintă solubilitate mult mai redusă, acumulându-se în fracţiunea minerală coloidală a solului în care sunt reversibil adsorbiţi. Cantitatea de fosfaţi solubilizată de către apa din sol este în mare parte absorbită de către rădăcinile plantelor; cantitatea antrenată prin mişcarea apei în straturile mai profunde ale solului este foarte redusă.
Cunoscând aceste particularităţi ale îngrăşămintelor minerale (N şi P) se poate aprecia că: • riscul de poluare a apelor subterane cu fosfaţi este foarte limitat deoarece fosforul are o mobilitate redusă. O excepţie, o reprezintă situaţia în care îngrăşămintele de acest tip sunt utilizate necorespunzător, în doze excesive, an de an, pe soluri nisipoase, foarte permeabile, care permit trecerea particulelor de îngrăşăminte, fără să le adsoarbă; • riscul de poluare a apelor de suprafaţă cu fosfaţi este ridicat, în general din cauza proceselor erozionale de scurgere care provoacă transportul şi acumularea particulelor de sol încărcate cu fosfaţi în apele de suprafaţă; • riscul de poluare cu nitraţi este mare din cauza solubilităţii lor ridicate în apa din sol şi a uşurinţei cu care sunt transportaţi în adâncime cu apele de percolare.
Utilizând un bilanţ simplificat al nutrienţilor se realizează adaptarea administrării în câmp a îngrăşămintelor, atât la nevoile culturilor agricole în diferite faze de vegetaţie (ce necesită cantităţi şi tipuri diferite de nutrienţi, care să fie prezente în sol la momentul potrivit), cât şi la condiţiile meteorologice, care au influenţă decisivă asupra nitrificării amoniului şi a solubilizării nitraţilor.
Administrarea fracţionată a îngrăşămintelor permite aplicarea unor doze mai mari de îngrăşăminte, evitând riscul de fitotoxicitate şi de creştere a presiunii osmotice, reducerea riscului de spălare, o aprovizionare mai uniformă în cursul perioadei de vegetaţie cu elementul nutritiv respectiv şi o valorificare mai bună a elementelor nutritive.
O cerinţă a bunelor practici agricole este ca fiecare producător agricol să aplice recomandările privind modul de utilizare a diferitelor tipuri de îngrăşăminte chimice sau organice şi să cunoască foarte bine condiţiile şi perioadele de aplicare ale acestora. Aceste cunoştinţe, alături de evaluarea corectă a cantităţilor de nitraţi din sol permite producătorului agricol să optimizeze raportul între costurile suportate pentru îngrăşăminte şi valoarea producţiei obţinute, în condiţii de protecţie a mediului.
2. Îngrăşăminte organice (gunoi de grajd, nămoluri de epurare, composturi)
Încărcarea resurselor de apă cu nutrienţi proveniţi din deversările dejecţiilor de la fermele de animale este o consecinţă negativă, atât a neglijenţei şi exploatării unor utilaje tehnologice şi a unor facilităţi de stocare defecte, cât şi a nerespectării legislaţiei în vigoare privind apa şi protecţia mediului.
Dezvoltarea şi concentrarea sectorului zootehnic în unele zone a dus la deteriorarea calităţii apelor din multiple cauze, cum ar fi: • densitate mare a animalelor în raport cu suprafaţa agricolă aferentă sectorului zootehnic; • concentrare şi amplasare necorespunzătoare a fermelor în apropierea apelor de suprafaţă, ori pe terenuri cu apă freatică aproape de suprafaţă, ori pe terenuri în pantă; • mod defectuos de stocare şi scurgere a efluenţilor, conducând la contaminarea solului şi a apei cu nitraţi şi metale grele; • desfăşurare a unor practici greşite de către crescătorii de animale prin utilizarea în exces a dejecţiilor acumulate în fermele zootehnice sau aplicarea lor în perioade sau pe terenuri nerecomandate (perioada de interdicţie din timpul iernii, terenuri acoperite de apă, terenuri îngheţate etc.)
Orice îngrăşământ cu azot sub formă organică este mineralizat, ca urmare a activităţii bacteriilor prezente în sol, rezultând în final forme de azot nitric şi amoniacal. Principalul factor de evoluţie spre forme minerale de azot îl constituie raportul existent între cantităţile de carbon şi azot din îngrăşământ (C/N). El poate fi mai mult sau mai puţin ridicat şi condiţionează viteza de mineralizare. Trecerea de la forma organică la cea minerală (amoniacală sau nitrică) este în funcţie de valoarea raportului C/N. Îngrăşămintele organice cu un raport C/N scăzut (<15) cum sunt dejecţiile fără aşternut de paie, evoluează rapid (nitrificarea gunoiului de porc are loc în trei până la cinci săptămâni), în timp ce îngrăşămintele cu raport C/N ridicat (>30), cum sunt dejecţiile cu aşternut de paie, sunt mineralizate mai lent, în funcţie de tipul substanţelor hidrocarbonatate, care pot fi mai mult sau mai puţin degradabile şi de natura dejecţiilor.
3. Principii generale de fertilizare echilibrată
Este considerată o bună practică agricolă adaptarea fertilizării şi a momentului efectuării acesteia la tipul culturii agricole şi la însuşirile solului. Evaluarea necesarului de nutrienţi se face în funcţie de rezerva de nutrienţi a solului, de condiţiile climatice locale, precum şi de cantitatea şi calitatea producţiei prognozate.
Fertilizarea raţională cu îngrăşăminte minerale şi organice trebuie să fie în acord cu următoarele principii: • Pentru ca o cultură să producă la un nivel cantitativ şi calitativ corespunzător potenţialului ei, în condiţii favorabile de mediu, trebuie să aibă la dispoziţie, pe toată perioada de vegetaţie, o serie de nutrienţi minerali (azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf, fier, mangan, cupru, zinc, bor şi molibden), în cantităţi şi proporţii adecvate; • Mecanismele implicării şi participării nutrienţilor în procesele fiziologice din plante sunt aceleaşi, indiferent de provenienţa acestora (din surse naturale sau din îngrăşăminte minerale); Cerinţele cantitative de nutrienţi minerali variază cu natura culturii, rezerva din sol, recolta scontată şi condiţiile climatice; • Solul este principala sursă de apă şi de nutrienţi pentru plante; • Capacitatea solului de a furniza nutrienţii necesari plantelor variază în funcţie de tipul de sol, respectiv de nivelul lui de fertilitate; • Nivelul de fertilitate al unui sol se poate degrada dacă tehnologiile de cultură sunt incorecte sau din contră, poate creşte dacă este cultivat într-o manieră care ameliorează însuşirile lui chimice, fizice şi biologice; • Un sol cu fertilitate şi productivitate naturală bună se poate deprecia prin sărăcirea în unul sau mai mulţi nutrienţi sau prin degradarea unor proprietăţi sau poate fi distrus în totalitate prin fenomene de eroziune; un sol cu fertilitate naturală scăzută poate deveni productiv prin corectarea factorilor limitativi care împiedică creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor (aciditatea, excesul sau deficitul de nutrienţi, ş.a.); • Numai o agricultură de înaltă tehnicitate, care conservă şi ameliorează fertilitatea solului şi potenţialul său productiv, este capabilă să asigure sustenabilitatea sistemelor de cultură şi să protejeze calitatea mediului ambiant; • Conservarea şi ameliorarea fertilităţii unui sol şi crearea unor condiţii adecvate de nutriţie minerală se asigură mult mai bine printr-o fertilizare raţională, într-un sistem de rotaţie a culturilor; • Aplicarea de îngrăşăminte pentru compensarea exportului de nutrienţi în recolte şi a altor pierderi ce ţin de dinamica naturală a solurilor este o necesitate obiectivă pentru conservarea fertilităţii acestuia şi a capacităţii lui productive; • Îngrăşămintele au o eficienţă agronomică ridicată şi un impact redus asupra mediului atunci când sunt aplicate în doze optime, corelate cu nivelul producţiei scontate şi cu nutrienţii biodisponibili din rezerva solului; • Îngrăşămintele minerale trebuie aplicate în completarea surselor naturale, pentru a asigura o eficienţă agronomică ridicată şi o protecţie a mediului împotriva poluării chimice (în special a poluării apelor cu nitraţi); • Integrarea fertilizării organice în tehnologiile de cultură a plantelor poate contribui semnificativ la sporirea eficienţei agronomice şi la diminuarea riscurilor de poluare chimică şi de degradare a solului; • Toate măsurile agrotehnice, altele decât fertilizarea, care contribuie la obţinerea unor recolte mari prin optimizarea condiţiilor de vegetaţie, determină şi o creştere a utilizării productive a nutrienţilor din toate sursele, prevenind sau diminuând în acest fel disiparea nutrienţilor în mediu.
O practică de fertilizare raţională presupune procurarea şi însuşirea unor informaţii tehnico-ştiinţifice care să permită un răspuns pertinent la următoarele întrebări: • ce fel de nutrienţi trebuie aplicaţi în sol şi/sau la o anumită cultură? • care sunt cantităţile adecvate din aceşti nutrienţi? • ce tip de îngrăşământ este indicat a fi utilizat ţinând cont de condiţiile de sol, de climă şi particularităţile culturii? • care sunt epocile cele mai potrivite pentru aplicare? • care sunt tehnicile de aplicare pentru a obţine o eficacitate sporită în asigurarea culturii cu nutrienţii necesari?
Datorită specificităţii comportamentului azotului în sol, se impune ca fertilizarea cu acest nutrient şi de asemenea, tehnicile de cultură care influenţează dinamica acestuia în sol să fie conduse într-o manieră care să limiteze la maximum pierderile cu apa care percolează, diminuând astfel riscul de contaminare cu nitraţi a apelor freatice şi a apelor de suprafaţă.
Rezumat al CODULUI DE BUNE PRACTICI AGRICOLE PENTRU PROTECTIA APELOR ÎMPOTRIVA POLUARII CU NITRATI DIN SURSE AGRICOLE
(va urma)
