Transformă pășunea dintr-o suprafață într-un sistem

Transformă pășunea dintr-o suprafață într-un sistem. De la pășunea evaluată la pășunea performantă. Parcelele nu se împart la întâmplare.

DE LA PĂȘUNEA EVALUATĂ LA PĂȘUNEA PERFORMANTĂ

Episodul 8 – Transformă pășunea dintr-o suprafață într-un sistem

Am ajuns la un punct important al seriei. Am vorbit despre evaluarea pășunii, despre cantitatea de furaj, despre momentul intrării și ieșirii din parcelă și despre timpul necesar refacerii vegetației.

Dar toate aceste lucruri trebuie puse în practică într-un sistem care să funcționeze în fermă.

O pășune poate avea un potențial foarte bun și totuși să fie slab valorificată dacă organizarea ei nu permite un pășunat controlat.

Nu împărțim pășunea în parcele ca să avem garduri. O organizăm ca să controlăm pășunatul, refacerea și consumul.

1. Parcelele nu se împart la întâmplare

Numărul și suprafața parcelelor trebuie stabilite în funcție de mai mulți factori:

  1. numărul și categoria animalelor;
  2. necesarul zilnic de substanță uscată al efectivului;
  3. producția și disponibilitatea furajului;
  4. ritmul de creștere al vegetației;
  5. durata de ocupare a unei parcele;
  6. timpul necesar refacerii vegetației;
  7. posibilitatea de a adapta suprafața oferită în funcție de sezon.

O parcelă care asigură suficient furaj primăvara poate deveni insuficientă în perioadele de creștere lentă din vară.

De aceea, suprafața alocată nu trebuie să rămână obligatoriu aceeași pe tot parcursul sezonului.

2. Gardul este un instrument, nu obiectivul

Gardurile permanente și cele electrice mobile ne ajută să controlăm accesul animalelor la vegetație.

Dar simpla împărțire a unei suprafețe în multe parcele nu garantează un pășunat performant.

Prea puține parcele și prea mari pot favoriza selectarea excesivă a plantelor preferate și utilizarea neuniformă a vegetației.

Prea multe parcele, dacă sunt gestionate necorespunzător, pot însemna muncă suplimentară, deplasări inutile și dificultăți în asigurarea unei alocări suficiente de furaj.

Important nu este câte parcele avem, ci dacă putem controla corect timpul de ocupare, cantitatea de furaj oferită și perioada de refacere.

3. Apa poate deveni factorul care limitează întregul sistem

Putem avea o pășune bine organizată, garduri electrice și iarbă de calitate. Dar dacă animalele nu au acces facil la apă, sistemul pierde din eficiență.

Trebuie să analizăm:

  1. debitul disponibil și capacitatea de alimentare;
  2. numărul și amplasarea adăpătorilor;
  3. accesul simultan al animalelor la apă;
  4. distanța pe care trebuie să o parcurgă efectivul;
  5. posibilitatea de a asigura apă în fiecare parcelă sau grup de parcele.

Nu este suficient să existe o sursă de apă undeva pe pășune. Trebuie să existe o soluție funcțională pentru întregul sistem de pășunat.

4. Căile de acces contează mai mult decât credem

Drumurile și culoarele de deplasare trebuie gândite astfel încât animalele să poată ajunge ușor la parcele, la apă și la adăpost sau sala de muls.

O organizare greșită poate produce:

  1. deplasări inutile;
  2. aglomerări în anumite puncte;
  3. deteriorarea solului;
  4. formarea zonelor noroioase;
  5. pierderi de timp și muncă pentru fermier.

Trebuie să ținem cont de pantă, de zonele umede, de configurația terenului și de rutina zilnică a fermei.

O pășune nu trebuie organizată doar frumos pe o hartă. Trebuie să funcționeze în fiecare zi.

5. Sistemul trebuie să țină cont de fermă, nu doar de pășune

O organizare potrivită pentru o fermă cu 20 de vaci nu este automat potrivită pentru una cu 100 de vaci.

La fel, un sistem care funcționează într-o fermă cu teren compact și plat poate fi dificil de aplicat pe o suprafață fragmentată, cu pante și acces limitat la apă.

Trebuie să corelăm pășunea cu:

  1. efectivul și necesarul animalelor;
  2. programul de muls;
  3. forța de muncă disponibilă;
  4. utilajele și infrastructura;
  5. suprafețele destinate cositului;
  6. rezervele de furaje pentru perioadele dificile.

Și mai ales trebuie să avem posibilitatea de a modifica alocarea în funcție de evoluția vegetației.

6. Monitorizarea ne arată dacă sistemul funcționează

Un sistem de pășunat nu se proiectează o dată și apoi este lăsat să funcționeze singur.

Trebuie să urmărim constant:

  1. cantitatea de furaj disponibilă înainte de intrare;
  2. gradul de utilizare a ierbii;
  3. starea covorului vegetal la ieșire;
  4. timpul necesar refacerii;
  5. evoluția producției de lapte;
  6. necesarul de furaje suplimentare.

Dacă observăm că animalele intră prea devreme în parcele, că lasă prea multă vegetație neconsumată sau că apar zone degradate, trebuie să identificăm cauza și să ajustăm sistemul.

Un sistem bun de pășunat nu este cel care arată cel mai bine pe hârtie, ci cel care oferă rezultate în condițiile reale ale fermei.

În concluzie

Pășunea nu trebuie privită doar ca o suprafață pe care scoatem animalele la iarbă.

Este o resursă furajeră care trebuie organizată, administrată și monitorizată.

Gardurile, adăpătorile, culoarele de acces și parcelele sunt instrumente. Rezultatul depinde de felul în care le integrăm într-un sistem adaptat fermei.

Putem investi în semințe, îngrășăminte și utilaje, dar dacă nu știm să organizăm recoltarea furajului prin animale, o parte importantă din potențialul pășunii rămâne nevalorificată.

Pășunea performantă nu se obține doar prin lucrări agricole. Se construiește printr-un sistem de management coerent.

În episodul 9 „Pășunea performantă se măsoară în lapte și bani” vom discuta despre indicatorii care ne arată dacă pășunea contribuie cu adevărat la rezultatele economice ale fermei. Pentru că, până la urmă, nu este suficient să avem multă iarbă. Trebuie să știm cât furaj producem, cât valorificăm și ce obținem de la el.

Cosmin Daniel Ion

Related posts

Leave a Comment