Zootehnia am pus-o la pământ, dar ne lăudăm cu producții record!

Zootehnia am pus-o la pământ, dar ne lăudăm cu producții record! Viziunea, asistența tehnică și facilitățile de finanțare viabile ale guvernanților absente.

Zootehnia am pus-o la pământ, dar ne lăudăm cu producții record

Ne lăudăm ca proștii! Anul agricol 2021 – România se aşteaptă la o producţie de cereale de puţin peste 34 de milioane de tone, cea mai mare de până acum, din care producţia de grâu va fi de 11 milioane de tone. Și îl citez pe prietenul Ștefan Gheorghiță: „Noi, dacă nu mai avem mâine cumpărători de cereale din străinătate, ce facem cu ele? Zootehnia am pus-o la pământ.”

Tranziții eșuate

Informații: în 2014, Irlanda avea 1,13 milioane de vaci de lapte și România 1,18 milioane. Irlanda a produs 5,8 miliarde de tone de lapte, iar România 4,1 miliarde; astfel, randamentele medii în Irlanda și România au fost de 5.162 kg / cap și respectiv 3.451 kg / cap (Eurostat). Până în 2017 efectivul irlandez a crescut la 1,43 milioane, iar producția a fost estimată la 7,3 miliarde de tone, în timp ce România a rămas cam la aceleași cifre. O diferență majoră între cele două țări este că practic tot laptele irlandez este procesat, în timp ce doar 20% din laptele din România este procesat în unități comerciale.

Principala similitudine între cele două sectoare se află în sezonalitatea producției. Mai mult de 60% din producția de lapte din Irlanda are loc între aprilie și august. Cuantificarea sezonalității în România este mai dificilă.

Imediat după ’89 a existat o creștere a numărului de procesatori locali, la scară mică, dedicați în principal producției de produse tradiționale. Au colectat lapte local și au luat ceea ce era disponibil, deși cu standarde de curățenie variabile. Odată cu aderarea la UE, câțiva procesatori ar fi accesat fondurile UE pentru a se adapta noilor cerințe, în timp ce marea parte a micilor procesatori a fost incapabilă să îndeplinească procedurile birocratice și extrem de complexe pentru a accesa finantarea europeană.

Programul inițial SAPARD din România a fost destinat sprijinirii proiectelor de 100.000 EUR cu până la 30 de vaci de lapte. Suficient pentru a permite unui nou sector agricol să se pregătească pentru intrarea în UE. Din păcate, o combinație între corupție, lipsa de fonduri proprii, regula conform căreia numai mașini și echipamente noi puteau fi cumpărate și procedurile greoaie au îndepărtat micii fermieri de fondurile UE.

Oricum, SAPARD nu a fost niciodată pentru cei cu sub-cinci capete, care trăiesc aproape de subzistență. Micul fermier tipic din sat avea un hectar de arabil pentru a cultiva porumb, niște pajiști și acces la pășunea comunală. Porcul și găinile în curte, oile vara date la ciobani în munte, iar vacile ieșeau în fiecare zi cu văcarul satului. Deși vânzările de lapte au fost mici și sezoniere, au oferit, totuși, un flux mic de bani pentru gospodărie.

Apoi, din 2000, marii procesatori de lapte din Europa de Vest au intrat în țară, cumpărând procesatorii locali mai mari și importând propriile produse. Au importat și apoi au produs o diversitate de produse lactate la „standard UE”. Astfel, s-a realizat îndepărtarea pieței de produsele locale și de acei procesatori locali mai mici care le-au produs. Aceștiaa din urmă nu avea nici capitalul, nici accesul la subvenții, nici cunoștințe de produs sau de marketing pentru a concura. Și la fel de repede, câțiva fermieri mai mari au fost ademeniți să semneze contracte de predare lapte, initial, mai avantajoase.

Au fost făcute prea puține eforturi pentru a aborda criza care se producea în sate, pe măsură ce procesorii locali de lapte dispăreau. S-a făcut puțin pentru a ajuta sătenii să îmbunătățească calitatea laptelui, producția sau sezonalitatea acestora. Tehnologia necesară era depășită și fondurile necesare erau puține. Aveau nevoie de mașini de muls portabile, rezervoare de răcire comunale, mașini simple pentru fân și împrăștierea gunoiului de grajd. Dar…

Prin urmare, odată cu intrarea în UE, aproape toți procesatorii străini au luat decizia comercială logică de a opri colectarea laptelui de la săteni. Și acolo s-a încheiat principala lor sursă de venit în numerar.

Viziunea, asistența tehnică și facilitățile de finanțare viabile ale guvernanților erau și sunt toate absente.

Mai există viitor în țara vitelor lui Dumnezeu? Unii se chinuie cu vaca de lapte, alții încearcă cu cea de carne. Guvernanții dorm, sau lansează fantezii precum “laptele de fân”. Fermieri, crescători de vaci, uitați de stat, așezați-vă la masă și găsiți singuri un mijloc de a crea un viitor viabil pentru produse lactate la scară mică și pentru prelucrarea laptelui.

Concluzia simplă este că, în România, procesatorii nu doresc volume mici de lapte. Vor cantități care să corespundă nevoilor gamei lor de produse de consum. Este o cerere normală din partea procesatorilor din UE care furnizează produse lactate pentru cei 450 de milioane de cetățeni ai UE. Cu toate acestea, micii producători de lapte din România și satele au plătit un preț mare pentru că nu au putut satisface cerințele pieței lor. A fost o realitate dură.

Comparația cu Irlanda

Este interesant să comparăm soarta producătorilor de lapte din România cu cei din Irlanda. Fermierii irlandezi au norocul să aibă linii de procesare primară a laptelui deținute de cooperative care sunt obligate să ia laptele pe care îl produc membrii lor. După cum sa menționat la început, după aprilie 2015, fermierii irlandezi au crescut semnificativ producția de lapte. În același timp, procesatorii primari, cooperativele obligate să ia laptele membrilor, au investit masiv în tehnologii moderne.

Nu mă îndoiesc că România va dezvolta un sector comercial de producție a laptelui. Resursele sale naturale agricole sunt prea abundente pentru ca acesta să nu o facă. Este probabil să fie o tranziție lungă și dureroasă de ani. Cu toate acestea, va dezvolta un sector al creșterii produselor lactate care este „european”. Acesta va produce laptele cu care procesatorii, fie că sunt mici sau mari, vor să aprovizioneze piețele. Fermierul de lapte din România va evolua, dar va evolua doar ca prim furnizor de materii prime pentru lanțuri de aprovizionare eficiente, orientate spre piață.

În loc de concluzie

Țările din vest “nu suferă că nu au prins două vagoane de grâu spre Egipt, pentru că au şi alte debuşee. Au zootehnie puternică, în primul rând. Noi, dacă nu mai avem mâine cumpărători de cereale din străinătate, ce facem cu ele? Zootehnia am pus-o la pământ. Soluţia ar fi fost zootehnia şi apoi procesarea. Antreprenorul român încearcă să investească în această direcţie, dar are nevoie de o strategie din partea autorităţilor”, este afirmația lui Ştefan Gheorghiţă, producător de cereale în județul Brăila, în cadrul emisiunii ZF Agropower.

după un material arc2020.com

Related posts

Leave a Comment